Andrei Cornea: Contra excesului simplificator (I)

În lumea de azi, tot mai cuprinsă de haos, nevoia de limpezime este firească și mai necesară ca oricînd pentru orice tentativă, oricît de modestă, de înțelegere. A descoperi sub aparenta dezordine un plan, a distinge sub incoerențe o logică, a dezvălui un sens acolo unde părea să nu persiste decît absurd și nonsens – pe scurt, simplificarea și reducționismul sînt, pînă la un punct, nu numai niște condiții firești ale oricărei cunoașteri, dar răspund și unor nevoi profunde de echilibru psihic ale omului contemporan. Simplificare – de acord. Dar cît de mult?

Fiindcă, dacă la un capăt avem haosul și incoerența, la celălalt putem avea o structură atît de simplă și de elementară, încît ea nu poate decît trăda – și în modul cel mai grav – realitatea. Dar dacă haosul te lasă confuz și dezorientat, falsa ordine produsă de simpificarea excesivă face un rău chiar mai mare: îți dă o mincinoasă impresie de cunoaștere, capabilă să seducă multe minți. Haosul măcar te lasă imobil. Elementarizarea în exces însă te împinge în jos pe panta falsificării vieții. Așa se nasc ideologiile și răul făcut de ele este incalculabil.

Dl Andrei Caramitru, un foarte harnic comentator pe FB, cu o impresionantă „trenă” de urmăritori, prezent în ultimul timp și la cîteva televiziuni, mi se pare reprezentativ pentru acest proces de „elementarizare” și de simplificare excesivă, nu o dată ajunsă la caricatură. Cum spuneam, îi înțeleg nevoia de a pune ordine în imaginea unei lumi tot mai informe și mai incomprehensibile; dar felul în care produce această ordine mi se pare fals și nociv. Iată un exemplu: un articol (postare) recent (11.01.2026) al domniei-sale pretinde nu puțin lucru – ar fi descoperit cheia înțelegerii istoriei universale: „Există două moduri de a vedea lumea și de aici vine și tensiunea enormă din toate societățile de acum. Există modul de a gîndi calculat și pur rațional, care se bazează pe sisteme și ierarhii... Și există modul de a gîndi emoțional pur. Ai feeling, simți că trebuie să salvezi planeta, urșii, copiii din Gaza, homleșii, oamenii bătuți de soartă... De aici a izvorît creștinismul inițial dar și mai tîrziu marxismul”. Totul se supune acestei dihotomii elementare: raționalitatea e de dreapta, emoționalul e de stînga, chiar marxist. Cel dintîi e „masculin”: cei „raționali și cinici” sînt mai degrabă „bărbați albi”. Cei empatici sînt „femei albe plus toate grupările minoritare de orice fel”. Caramitru crede că atît creștinismul inițial, cît și marxismul au avut importante componente feminine. Drama lumii de azi ar fi, după autor, faptul că cele două componente – raționalismul și emoționalul (sentimentul) –, în loc să se completeze armonios, sînt în divergență profundă. De fapt, toată teoria se reduce la vechiul stereotip că bărbații sînt raționali și femeile – emoționale. De unde și tragedia: „Falia principală este între modul masculin de a gîndi și cel feminin, care în loc să găsească echilibrul în interiorul familiei și comunităților mici... a ajuns la război social global”. Iar substratul ar fi biologic: în tribul primitiv bărbații vînează, iar femeile au grija copiilor.

Sînt stupefiat să văd cît de expeditiv „rezolvă” Caramitru datele istoriei universale, spre a-și valida schema. Sigur, există o componentă feminină în creștinismul timpuriu (cele trei Marii), dar Iisus, apostolii, evangheliștii etc. sînt bărbați, nu femei. Budismul – o religie (sau filozofie) a compasiunii universale – nu prea are nici o dimensiune feminină. Socialiștii – Marx, Engels, Lassalle, Prudhon, pînă la Kauțki, Plehanov, Troțki – au fost toți bărbați. Nu văd unde este „componenta feministă extrem de puternică” a marxismului inițial. Că stînga a susținut de-a lungul timpurilor emanciparea femeii, asta e o altă chestie. În general, nu înțeleg de ce a crede în egalitatea de principiu a tuturor oamenilor (principiu al Luminilor) e sentimental și „feminin”, în timp ce a promova ierarhiile sociale e rațional și „masculin”.

Problema lui Caramitru este că folosește stereotipuri aproape grotești, ignorînd cu totul observații vechi și noi (îl trimit, de exemplu, la cartea lui Johathan Haidt, Mintea moralistă, Humanitas, 2016), care arată că, indiferent de sex și de condiție socială și materială, componeneta rațională a minții noastre este aproape întotdeauna subordonată afectelor și emoțiilor noastre precedente. Așa cum observaseră cîndva David Hume și, mai tîrziu, Friedrich Nietzsche, în pofida pretențiilor sale, rațiunea nu conduce emoțiile, ci li se supune, căutînd mereu argumente în favoarea lor. De cele mai multe ori – bărbați și femei deopotrivă – nu argumentăm ca să descoperim adevărul, ci ca să justificăm anumite emoții și sentimente prealabile. Rațiunea e avocatul emoțiilor, nu stăpînul lor. De aceea, să zicem, bărbații albi, care votează (în SUA) mai curînd în favoarea conservatorismului, nu o fac pentru că sînt mai raționali decît un grup de femei care votează mai la stînga, ci fiindcă au altfel de emoții (frustrări) decît ele, pe care le justifică altfel printr-o altă ideologie. Ei sînt conservatori fiindcă sînt frustrați de schimbările sociale care le contestă rolul tradițional; ele sînt de stînga fiindcă vor să conteste un rol social tradițonal care li se pare nemeritat.

Apoi a promova „iubirea universală” sau „fraternitatea universală” poate că sînt „de stînga”, dar au o componentă raționalistă și abstractă care, în termenii lui Caramitru, le „masculinizează”. Nu văd nimic feminin și nici emoțional în marxismul inițial și nici în curentele socialiste de mai tîrziu, ci numai o anumită filozofie a istoriei, vinovată de fapt ea însăși de o excesivă abstracție și de o simplificare raționalistă a naturii umane. În creștinismul inițial, evident că sclavii, săracii și femeile au reprezentat o componentă importantă, dar asta se explică destul de ușor prin promisiunea că „cei din urmă vor fi cei dintîi” și nu prin faptul că ar exista ceva „feminin” în iudaismul apocaliptic și mesianic al lui Iisus. Nu afirm că nu există diferențe psihologice și cognitive între femei și bărbați, dar tentativa de a explica practic toate marile neînțelegeri contemporane prin recursul la dihotomia masculin-feminin mi se pare caricatural și chiar periculos prin diseminarea unor poncife intelectuale ce oferă o falsă senzație de claritate.

Desigur că adesea sîntem nevoiți să judecăm prin dihotomii: spirit-materie, suflet-corp, apolinic-dionisiac, undă-corpuscul etc. Esențial rămîne în ce fel o facem. Or, marea deosebire dintre grupurile de oameni cu opinii politico-sociale opuse nu rezidă în faptul că unii (masculinii) raționează mai mult și alții (femininii) simt mai mult, ci în faptul că ambele grupuri își justifică rațional sentimente și intuiții de la bun început diferite. Simplificînd și noi, să spunem că, de-a lungul timpului, dreapta (sau mai bine extrema-dreapta) a tins să justifice cu argumente frica (de schimbare, de străin etc.), în timp ce extrema-stînga a vrut să justifice foamea (lipsa, sărăcia etc.). Dar mecanismele psihologice și cognitive de justificare au rămas foarte asemănătoare – supunerea rațiunii față de pasiuni și emoții prealabile și nu invers, așa cum au vrut și au sperat raționaliștii. (Există totuși două situații cînd rațiunea poate ieși din servitute, anume: dialogul socratic autentic și cercetarea științifică.)

În numărul următor, voi discuta încă un text al dlui Andrei Caramitru de pe FB, scris în aceeași perspectivă de simplificare excesivă – text pe care îl consider, încă mai mult decît acesta de mai sus, de-a dreptul nociv.

https://www.dilema.ro/situatiunea/contra-excesului-simplificator-i