Amenințări, riscuri, vulnerabilități – un trio care capătă, din păcate, tot mai mult sens

Să investighezi opinia publică privind riscurile, vulnerabilitățile și amenințările de securitate nu înseamnă să le răspunzi acestora. Oamenii, de exemplu, se pot teme dintr-o varietate de motive: unii se tem pentru că înțeleg pericolele, alții se tem pentru că nu le înțeleg. Etc. Treaba sociologului este să înțeleagă inclusiv sursa și raționalitatea temerilor, nu doar să le cuantifice. Trebuie să fii inconștient să negi că ne aflăm într-o situație limită și la nivel regional și la nivel planetar. Dar noi, ca țară, avem o participare limitată la aceasta și, în niciun caz, marile tulburări care ne înconjoară nu ni se datorează. Dar a spune că participarea noastră la niște aranjamente internaționale precum NATO ne vulnerabilizează este de o stupizenie rar întâlnită. Sunt analiști care spun așa ceva, dar e suficient să verificați pe net că acum doi-trei ani spuneau exact invers, sau că au făcut niște veritabile tête-à-queue-uri privind atitudinea pacifistă a președintelui Trump.

Sunt riscuri legate de apartenența la NATO? Desigur. O grămadă, mai ales într-o asemenea conjunctură politică și ținând cont de caracteristicile administrației americane. Lipseau riscurile dacă am fi fost liberi, nesupuși și singuri în raport cu NATO și UE? Nu. Categoric nu.

Noi am intrat în NATO într-o perioadă bună, de pace cvasi-universală și colaborare, într-o epocă despre care literatura de specialitate din RI spunea că ține de sfârșitul istoriei și al conflictelor. Urmare a încheierii marelui războiului ideologic dintre Est și Vest, desigur. Aproape că îți venea să crezi cum profeția lui Tovarășu’ s-a împlinit, în mod ciudat (să facem din tun tractoare/ și din arme nucleare/ pluguri de arat ogoare). Bine, mai nou pare că s-au împlinit și altele, dacă ne uităm la spectrul circulației o săptămână cu număr par, cealaltă cu număr impar la mașină, pe fondul amenințărilor cu criza energetică. Dar despre nostalgia comunismului am tot vorbit în a doua jumătate a anului trecut, tot în contextul unor foarte elocvente date din cercetările INSCOP.

Drept urmare, să lăsăm Trumpului ce-i al Trumpului și opiniei publice ce e al opiniei publice. Și să ne interesăm, zic, de ce spun românii noștri și prin ce filtru trec ei evoluțiile, nu foarte îmbucurătoare, din sistemul internațional în timpurile recente.

Între 2010 și 2014, aproape nimeni nu se mai temea pe aici de război. Și în niciun caz nu vedea nimeni un posibil război în zonă. Războiul era ceva din poveștile străbunicului (dar cine îl mai credea pe bietul om?), ceva din documentarele de pe canalele tv cu istorie (dar cine se uita la alea, când erau atâtea alte canale cu alte chestii în ofertă?), sau ceva din reluările tot mai dese de la Saving Private Ryan. După 2015, lucrurile s-au schimbat, treptat. Paradoxal, în 2020, întreaga lume părea unită în lupta cu pandemia. Sigur că până la urmă a ieșit prost, inclusiv politic, dar la un moment dat părea că toată planeta face același lucru. Și că toți căutau soluții. Rusia oferea vaccin Ucrainei, Israelul Palestinei, China tuturor. Cele mai mari scandaluri au ieșit atunci, unde altundeva… în UE și în SUA. Mă rog… în final, a venit 2022 și tot ce credeam despre război, echilibrul de putere și negocieri internaționale s-a terminat. Pe urmă au apărut valul suveranist în Europa și a doua venire a lui Trump în America. În ciuda promisiunilor, lucrurile par să se fi complicat la nivel internațional.

Săptămâna trecută, INSCOP a lansat, într-un parteneriat prestigios, ca de obicei, Barometrul securității naționale. Nu am scris săptămâna trecută pentru că a fost (nu-i așa?) săptămâna bugetului, care la noi e atât de tensionată încât ar eclipsa până și Apocalipsa.

Deci cum văd românii actualele provocări de securitate, în prima operaționalizare a acestora adecvată momentului dificil pe care îl traversăm? Nu mă voi lega excesiv de cifre, prezentările acestora fiind deja de o săptămână pe informat.ro și pe inscop.ro. Voi trage niște concluzii și voi construi un pic pe baza lor.

Jumătate dintre români (hai 51%) consideră România o țară sigură din perspectiva securității naționale. Mai puțini o consideră nesigură și diferența e dată de non-răspunsuri. O fi bine, o fi rău? Cum spuneam mai sus, aici nu vorbim nici despre jurnaliști de război, nici despre diplomați sau decidenți militari. Vorbim despre oameni de la nivelul întregii populații. Ei nu descriu realitatea, ci descriu ce simt. Ce simt, poate nu e exact, dar e baza pentru ce vor face – ce vor vota, ce vor cumpăra, unde se vor duce… Votanții AUR și PSD sunt cei mai anxioși din acest punct de vedere. Este cumva ciudat, având în vedere că mai degrabă zona aceasta era permeabilă la idei precum Trump vrea pace, nu război, Trump a rezolvat tot în Alaska vara trecută, Trump nu discută cu actuala conducere a României pentru că s-au anulat alegerile din 2024 etc. De cealaltă parte, credința votanților PNL și USR că nu suntem în pericol nu este o evaluare geostrategică, dar mai degrabă un indicator de încredere în aranjamentele instituționale și de securitate europene, ca și în decizia României de a fi fidelă acestora și de a le împăca, pe cât posibil, cu parteneriatul cu America.

Cu totul interesant, agresiunile militare și non-militare directe nu sunt totuși principala temere a publicului nostru: corupția, campaniile de dezinformare și instabilitatea economică sunt marile noastre probleme. Desigur, aici este și o proiecție de tipul războiul e departe, pe noi ne atacă prin știri false. Undeva e și un coping mechanism la mijloc.

Două treimi dintre români sunt îngrijorați de implicarea noastră într-un eventual război în următorii ani (vorbim despre o implicare într-un sens destul de vag, nu neapărat că am fi atacați) – și vorbim despre cifre culese imediat după izbucnirea crizei iraniene.

Cam 77% dintre români spun că țara noastră trebui să rămână orientată politic și militar spre vest. Majoritatea aceasta e bună, dar e de explicat de unde vin cei 10% care spun că trebuie să ne apropiem politic și militar de China și Rusia. Mai degrabă votanți AUR, vârstă tânără și medie (cumva șocant…), angajați în privat, Tik Tok. Nostalgici? Nu prea: datele menționate nu arată legături directe cu epoca de aur. Ca să forțăm o glumă, e mai degrabă nostalgiea decât nostalgia. La pachet, 84% dintre români nu vor să ieșim din NATO. Dar 11-12% zic că vor: mai degrabă votanți AUR, mai degrabă vârstă medie (nu foarte tânără), rural, angajați la privat. Și aici, pare mai multă supărare pe viață decât pe NATO.

Iarăși interesant, sunt de două ori mai mulți români care vor să ieșim din UE, față de cifra referitoare la ieșirea din NATO. Marea ieșeală, cum spunea o reclamă celebră. Raportul dintre aceste cifre începe să ne spună multe.

33% dintre români, doar, consideră că atacarea Iranului, în contextul îngrijorărilor nucleare, are o doză de legitimitate. Scorul acesta mic nu ne miră. La un prim nivel, este pe principiul ce treabă avem noi cu ei și de ce să suportăm costuri din ceva ce nu ne privește. Desigur, ne-am mai întâlnit cu asemenea situații – de exemplu, la începutul anilor 2000, a propos de invadarea Irakului. Doar că acum încărcătura e mult mai puternică. Atunci, mai nimeni (în sensul de alte puteri relevante) nu contestase decizia președintelui Bush jr. Azi, întreaga peisagistică a mediului internațional de securitate este alta. Și parcă avem o densitate un pic prea mare de situații conflictuale și de crize. În plus, să nu uităm că președintele Trump a fost perceput ca încercând să delegitimeze războiul de apărare al Ucrainei. Făcând asta, e greu „să mai vinzi” (ca să folosim termenii pre;edintelui american) publicului din estul Europei războiul din Iran – mai ales că nu pare să fi mers prea bine.

Cam atât pentru azi – păstrăm pentru data viitoare o discuție amplă privind pachetul nuclear al Franței și achiziția de armamente.