Între orgolii politice și prăpastia „Junk”

Politicienii rămân blocați într-un nesfârșit dans al orgoliilor, al calculelor electorale și al supraviețuirii de pe o zi pe alta. În răstimp,  economia reală a României își ține respirația pe marginea prăpastiei. Rezultatele fiscal-bugetare din prima parte a anului ascunde o realitate brutală: stabilitatea țării atârnă de un fir de ață. România se clatină pe ultima treaptă a ratingului recomandat investițiilor, cu o perspectivă negativă din partea agențiilor internaționale Fitch și Moody’s. Decăderea în categoria „junk” (speculativă) ar fi fost nu doar o simplă notă proastă într-un catalog extern, ci declanșatorul unui exod automat al capitalului, care ar fi măturat puțina stabilitate rămasă.

Amăgirea cifrelor din primele cinci luni, când deficitul a fost strâns artificial la 1,75% din PIB prin măsuri disperate de colectare și un blocaj parțial al cheltuielilor, tinde să devină anestezicul perfect pentru o țară incapabilă de reformă structurală. Creșterea de 22,9% a încasărilor din TVA arată că mecanismele de strâns șurubul funcționează temporar, dar această disciplină de moment este o excepție într-un peisaj dominat de impredictibilitate și cinism politic.

Adevăratul inamic al economiei românești nu este contextul internațional, ci instabilitatea politică cronică. Disputele sterile din coaliție și prioritizarea agendelor de partid în detrimentul strategiei macroeconomice vulnerabilizează țara în fața agențiilor de rating. Moody’s, Standard & Poor’s și Fitch nu evaluează intenții, ci predictibilitate. Or, cum poți vorbi despre predictibilitate când calendarul fiscal pe 7 ani negociat cu Bruxelles-ul este tratat la București ca o opțiune secundară, subordonată interesului electoral?

Impactul acestui teatru politic asupra economiei reale este devastator. Antreprenorii români și companiile private decontează zilnic costul acestei instabilități. Într-o economie în care creșterea reală a PIB-ului se târăște anemic la 0,1%, iar inflația rămâne blocată la un sufocant 7%, sectorul privat este cel care duce în spate povara creditelor scumpe și a lipsei de viziune. Investitorii nu fug de taxe mari, ci de haos; iar când deciziile guvernamentale se schimbă de la o săptămână la alta pentru a stinge incendii politice interne, capitalul privat îngheață. Planurile de dezvoltare sunt amânate, angajările sunt sistate, iar competitivitatea țării se prăbușește—realitate confirmată de căderea dramatică pe locul 61 din 70 în clasamentul mondial IMD.

Tragedia este că România are la dispoziție un colac de salvare uriaș: fondurile europene și PNRR. Însă banii de la Bruxelles vin la pachet cu jaloane și reforme grele—exact genul de asumare de care politicienii fug pentru a nu pierde procente în sondaje. Blocajele instituționale în implementarea PNRR forțează statul să continue finanțarea infrastructurii prin împrumuturi externe masive, la dobânzi sufocante, în loc să folosească banii gratuiți ai Uniunii.

Pentru a opri alunecarea, este nevoie de o decuplare urgentă a deciziei economice de interesele de partid. Guvernul trebuie să asume politic prelungirea fermă a plafonării cheltuielilor bugetare și a înghețării angajărilor la stat, concomitent cu o digitalizare reală și agresivă a ANAF, care să elimine privilegii fiscale și evaziunea, nu să sufoce tot contribuabilul corect.

Reducerea de deficit din prima parte a anului a demonstrat doar că aparatul de stat se poate mobiliza atunci când cuțitul ajunge la os. Însă, dacă în a doua jumătate a anului Executivul va reveni la vechile obiceiuri de risipă și pomeni electorale pentru a cumpăra liniște politică, reculul va strânge definitiv lațul în jurul economiei.