George Friedman, despre tensiunile dintre SUA și Europa, sentimentul de trădare reciprocă și provocările în construirea unei apărări europene eficiente

Statele Unite și Europa traversează o fază de alienare reciprocă, în care fiecare tabără se simte trădată de cealaltă, iar alianța transatlantică intră într-o etapă de renegociere dură a termenilor, afirmă geopoliticianul George Friedman într-un dialog realizat de Geopolitical Futures după conferințele de la Davos și München.

O „căsătorie nefericită” între SUA și Europa

Friedman descrie relația transatlantică drept o „căsătorie nefericită”: europenii consideră că Washingtonul are o obligație morală să le garanteze securitatea, în timp ce americanii simt că sunt ținuți captivi într-un parteneriat din care nu mai au beneficii proporționale. El amintește că SUA au intrat în Al Doilea Război Mondial împotriva voinței lor, au pierdut mulți oameni în Europa, apoi au finanțat reconstrucția continentului și au staționat trupe generații întregi la frontiera cu URSS.

În timp ce economiile europene au prosperat, inclusiv prin evitarea unor cheltuieli masive de apărare, Washingtonul constată că Uniunea Europeană are astăzi o economie comparabilă cu cea a Chinei și ar avea capacitatea de a-și construi propriile forțe de apărare, dacă ar exista voință politică.

„Nu există un loc numit Europa”

Analistul respinge ideea unei Europe omogene și susține că discuția despre „poziția Europei” este înșelătoare. În viziunea sa, continentul rămâne fragmentat, cu aproximativ 50 de state marcate de istorii conflictuale, limbi și culturi diferite, iar întrebarea reală nu este ce vrea „Europa”, ci ce vor polonezii, maghiarii, italienii sau britanicii.

Friedman subliniază că europenii au reușit să construiască doar structuri parțiale – Uniunea Europeană ca sistem economic și NATO ca structură militară – dar nu au făcut „munca grea” a unei unificări politice reale, fie sub forma unor „State Unite ale Europei”, fie printr-un alt model capabil să depășească logica vechilor state-națiune.

Amenințarea rusă și „infantilismul” european

În ceea ce privește Rusia, Friedman apreciază că amenințarea militară directă la adresa Europei este mult exagerată. El amintește că armata rusă nu a reușit să învingă Ucraina în patru ani de război și că Moscova a ajuns să recruteze bărbați de 50 de ani și mercenari din Africa, ceea ce indică limite serioase de resurse.

Conceptul de „război hibrid” – atacuri cibernetice, drone asupra infrastructurii, interferențe în alegeri – este descris ca o strategie a unui actor care „nu poate purta un război real, așa că șicanează la periferie”. În paralel, europenii dispun deja de o descurajare nucleară proprie, prin arsenalul Marii Britanii și al Franței, și ar putea să o consolideze semnificativ, dacă ar dori. Refuzul lor de a-și asuma pe deplin apărarea este calificat de Friedman drept „infantil”, prin raportare la noua realitate geopolitică.

Trump, normele rupte și politetea agresivă a europenilor

Întrebat despre rolul președintelui Donald Trump în această schimbare de paradigmă, Friedman afirmă că, deși îi consideră comportamentul „iritant”, acesta face ceea ce „ar face orice președinte în acest moment”: încearcă să reducă angajamentele militare ale SUA în Europa și să forțeze aliații să își asume mai mult propria securitate.

El critică însă și discursul liderilor europeni, pe care îl vede ca pe o politețe sub care se ascunde o agresivitate fundamentală și pretenția unei obligații „eterne” a SUA de a le garanta libertatea. În același timp, notează că percepțiile încep să se schimbe inclusiv pe continent, evocând declarațiile premierului britanic Keir Starmer de la München, care a recunoscut întârzierea investițiilor europene în apărare.

Întrebarea-cheie: ce va face Europa cu sine însăși?

Pentru Friedman, miza nu mai este ce vor face Statele Unite, ci dacă europenii sunt capabili să își depășească istoria de războaie și fragmentare. El consideră inevitabilă o „separare” treptată între cele două maluri ale Atlanticului – fie una pașnică, fie una „sălbatică”, în tradiția conflictuală a continentului.

În acest context, discuțiile despre un „NATO european” sau un fond de apărare al UE rămân, deocamdată, formule fără acoperire politică și culturală. Statele Unite dețin „cartea cea mai mare”, pentru că pot alege să plece, în timp ce europenii nu își pot schimba geografia și trebuie să decidă dacă rămân într-un model fragmentat sau își asumă costurile unui nou proiect de unitate politică și militară.