ANALIZĂ Rusia și China în umbra războiului din Iran: riscuri, oportunități de putere pentru Moscova și Beijing și o ordine mondială tot mai fragmentată

Războiul din Iran deschide o nouă fază a confruntării strategice la nivel global dintre SUA, China și Rusia, iar modul în care Washingtonul manevrează acest conflict va influența atât relația cu Xi Jinping, cât și calculul strategic al Kremlinului, cu efecte directe asupra NATO și asupra statelor de pe flancul estic, precum România. Criza izbucnește într-un moment în care sistemul internațional este deja tensionat de războiul din Ucraina, de rivalitatea crescândă dintre SUA și China și de dezbateri acute privind viitorul ordinii multilaterale și rolul ONU. În acest context, atacurile asupra Iranului sunt percepute nu doar ca o nouă intervenție militară, ci ca un episod care poate reconfigura raporturile de putere și poate accelera fragmentarea ordinii internaționale.

Context: de la descurajare la escaladare militară

Atacurile coordonate ale SUA și Israel asupra unor ținte multiple din Iran marchează o trecere de la o fază de presiune și descurajare la o campanie militară de amploare, în condițiile în care conducerea americană afirmă public că obiectivul nu este schimbarea de regim, ci „restabilirea descurajării” și sancționarea unor acțiuni considerate inacceptabile. Președintele Trump a ordonat operațiunile fără un mandat explicit al Congresului și fără o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU, ceea ce ridică întrebări, inclusiv din partea unor aliați, cu privire la temeiul juridic al intervenției și la modul de luare a deciziilor la Washington.

Înainte de escaladare, discuțiile internaționale cu Teheranul vizau, cel puțin la nivel declarativ, revenirea la un cadru de tip acord nuclear, în schimbul relaxării treptate a sancțiunilor. Agenția ONU pentru energie atomică a semnalat dificultăți de acces la anumite situri iraniene, alimentând suspiciunile privind programul nuclear, în timp ce autoritățile iraniene respingeau aceste evaluări și transmiteau mesaje că rămân dispuse să negocieze în anumite condiții.

Trecerea rapidă de la această fază de negociere la bombardamente extinse a fost percepută în numeroase capitale drept o schimbare majoră de abordare, de la tentativa unui acord, la o campanie militară cu efecte directe asupra structurilor de comandă și securitate ale statului iranian. Chiar dacă secretarul american al Apărării, Pete Hegseth, subliniază că politica declarată a SUA nu vizează în mod explicit schimbarea de regim, caracterul țintelor lovite și amploarea operațiunilor sunt interpretate diferit de diverși actori externi.

Moartea liderului suprem Ali Khamenei, recunoscută de autoritățile iraniene după loviturile americane și israeliene, a produs o schimbare importantă la vârful sistemului politic, însă regimul continuă să funcționeze. Structurile-cheie, de la instituțiile religioase la aparatul de securitate și Gardienii Revoluției, își mențin activitatea, coordonează reacția internă și externă și transmit mesaje de continuitate către populație și către partenerii externi.

Iranul nu are o opoziție democratică unitară și organizată care să fie pregătită să preia rapid conducerea statului. Mișcările de protest, de la valurile anterioare reprimate sever până la manifestațiile actuale declanșate după lovituri și după anunțul privind moartea lui Ali Khamenei, rămân fragmentate, dispersate între revendicări socioeconomice, politice și culturale, fără un leadership comun și fără acces la pârghii instituționale reale. Chiar și în ipoteza în care s-ar ajunge la un acord militar sau la o dezescaladare a operațiunilor, nu există garanții că situația internă se va stabiliza rapid

Percepția Moscovei și Beijingului

La Moscova și Beijing, atacul asupra Iranului este prezentat oficial ca o intervenție desfășurată în afara cadrului ONU și ca o abatere de la principiile invocate ale ordinii multilaterale. Autoritățile ruse au condamnat operațiunile ca fiind ilegale și periculoase pentru stabilitatea regională, în timp ce Ministerul de Externe de la Beijing a cerut încetarea imediată a ostilităților, respectarea suveranității Iranului și revenirea la mijloace politice de soluționare a crizei. Această interpretare este utilizată de Rusia și China pentru a pune sub semnul întrebării rolul de lider global al SUA și pentru a susține propriile lor poziții privind legitimitatea și suveranitatea în relațiile internaționale. Iranul este considerat de ambele capitale un partener important, atât prin cooperarea energetică, cât și prin anumite convergențe politice și militare.

La Moscova se consideră că implicarea pe termen lung a SUA în Orientul Mijlociu poate crea ferestre de oportunitate pe frontul ucrainean și în raport cu flancul estic al NATO. Ministerul rus de Externe, condus de Serghei Lavrov, a calificat loviturile drept un act de agresiune armată neprovocată împotriva unui stat membru ONU și a cerut oprirea campaniei militare și revenirea la soluții diplomatice, subliniind că o nouă criză majoră slăbește capacitatea comunității internaționale de a gestiona alte conflicte. Declarațiile oficiale insistă pe ideea că Washingtonul „își asumă riscuri inutile” și că escaladarea în Iran distrage atenția de la alte teatre, în special Ucraina, mesaj reluat atât în comunicatele diplomației ruse, cât și în intervențiile publice ale lui Lavrov.

În analiza strategică de la Moscova, un scenariu în care atenția politică, resursele militare și capacitatea de mobilizare a aliaților occidentali sunt împărțite între mai multe crize simultane este văzut ca un context mai favorabil pentru Rusia, deoarece poate diminua, cel puțin temporar, intensitatea presiunii exercitate asupra sa în Europa. Această posibilitate este integrată în calculul strategic al Kremlinului, fără ca Rusia să controleze direct evoluțiile din Iran, dar încercând să le exploateze în plan politic și diplomatic.

Pentru China, conflictul are o dimensiune energetică și una strategică. La Beijing, purtătoarea de cuvânt a Ministerului de Externe, Mao Ning, a subliniat că atacurile nu au autorizație din partea Consiliului de Securitate, a afirmat că ele încalcă dreptul internațional și a condamnat uciderea liderului suprem iranian ca o gravă încălcare a suveranității Iranului.

În declarațiile sale, Mao Ning a vorbit despre „îngrijorare profundă” față de escaladare, a cerut încetarea imediată a operațiunilor militare, protejarea infrastructurii energetice și a rutelor comerciale, inclusiv în zona strâmtorii Hormuz, și a reafirmat sprijinul Chinei pentru o soluționare prin dialog. Iranul este un nod important în arhitectura energetică și de conectivitate eurasiatică, iar războiul reactivează scenariile privind securitatea acestei strâmtori și stabilitatea aprovizionării globale cu resurse. În plus, conducerea chineză corelează comportamentul SUA în Iran cu propriul calcul privind Taiwanul și ordinea regională din Indo-Pacific, lucru reflectat și în poziționările publice ale diplomației de la Beijing, care avertizează împotriva „politicii forței” și a „precedentelor periculoase”.

O Americă percepută ca volatilă și unilaterală alimentează argumentele interne pentru consolidarea militară chineză. În același timp, o Americă percepută ca slăbită politic și economic poate încuraja tentații de testare a hotărârii sale în alte teatre, inclusiv în Pacific. Rusia și China folosesc conflictul pentru a alimenta narativul „dublului standard”, acuzând Washingtonul că sancționează agresiunile altora, dar își permite intervenții armate unilaterale. Această retorică vizează în special statele din Sudul Global, unde competiția narativă este intensă și unde ambele capitale caută să-și consolideze sprijinul politic și economic.

Relația SUA–China prin prisma conflictului iranian

Întâlnirea programată dintre Trump și Xi Jinping, anunțată pentru perioada 31 martie–2 aprilie, va avea loc în contextul escaladării conflictului din Iran, iar acest dosar este menționat explicit în analizele care discută agenda și mizele summitului. În acest context, o serie de comentarii de politică externă notează că Beijingul urmărește atent modul în care SUA își formulează obiectivele, mijloacele folosite și opțiunile de ieșire din conflict, inclusiv după eliminarea liderului suprem iranian, prezentată de presa internațională ca o lovitură majoră pentru regim. Analizele subliniază că dimensiunea militară a abordării americane are implicații pentru stabilitatea regională și pentru mediul economic global, în special prin riscurile legate de fluxurile energetice și de posibile perturbări în zona Strâmtorii Hormuz.

Costurile economice potențiale ale conflictului, inclusiv prin impactul asupra prețului petrolului și al securității rutelor maritime, precum și riscurile de escaladare apar în mod repetat în declarațiile oficiale ale Chinei și în relatările despre poziția Beijingului. Declarațiile lui Mao Ning despre „îngrijorare profundă”, a calificat loviturile ca fiind lipsite de mandat ONU și a cerut oprirea operațiunilor militare și evitarea extinderii conflictului, subliniind totodată importanța protejării rutelor comerciale și a infrastructurii energetice. Aceste elemente pot face parte din contextul mai larg al discuțiilor bilaterale dintre SUA și China la summit.

Analiști citați de Reuters și de The New York Times notează că Beijingul urmărește atent modul în care SUA își formulează obiectivele în Iran, combină presiunea militară cu eventuale deschideri diplomatice și gestionează riscurile asupra fluxurilor energetice și asupra stabilității regionale. În materiale Reuters și în sinteze preluate de platforme precum Ground News, analiști de politică externă și experți în Asia de Est subliniază că, pentru China, două întrebări sunt centrale: măsura în care SUA vor fi angajate într-un conflict de durată în Orientul Mijlociu, cu impact asupra resurselor disponibile pentru Indo‑Pacific, și gradul de coeziune al Occidentului în fața provocărilor simultane reprezentate de Rusia, China și criza iraniană.

O analiză Reuters scrisă de Michael Martina, Mei Mei Chu și Trevor Hunnicutt arată că, dacă administrația Trump reușește un acord relativ rapid cu Teheranul, care să reducă riscurile nucleare și regionale și să stabilizeze piețele energetice, Beijingul ar putea avea spațiu pentru a menține o poziție prudentă, concentrată pe protejarea legăturilor economice și pe menținerea unui canal de dialog funcțional cu Washingtonul. Articolul subliniază că, dacă administrația Trump reușește să obțină un acord relativ rapid cu Teheranul, care să reducă riscurile nucleare și regionale și să limiteze șocurile pe piețele energetice, China ar putea avea spațiu să își mențină o poziție precaută, concentrată pe protejarea legăturilor economice cu Iranul, dar și cu statele din Golf.

Cercetători ai relațiilor internaționale precum Evan S. Medeiros, Bonnie Glaser sau Jude Blanchette, citați în analize publicate de The New York Times și în rapoarte ale centrului CSIS, subliniază că războiul din Iran se suprapune peste o tendință deja consolidată de modernizare militară și de extindere a influenței diplomatice a Chinei, dar că un astfel de episod poate influența ritmul și prioritizarea acestor politici. Experți afiliați unor institute precum Chatham House sau Council on Foreign Relations notează că Beijingul își ajustează calibrul implicării externe în funcție de modul în care crize precum cea iraniană afectează mediul strategic și economic în care operează.

În ceea ce privește relația cu Teheranul, specialiști în Asia și Orientul Mijlociu – între care analiști intervievați de The New York Times și de think‑tank‑uri occidentale – arată că Beijingul încearcă să mențină cooperarea economică și energetică cu Iranul, în timp ce își formulează poziția publică în termeni de sprijin pentru dialog, respect al suveranității și prevenire a escaladării, într‑un efort de a proteja atât accesul la resurse, cât și relația cu SUA.

Calculul Kremlinului

Pentru Moscova, războiul din Iran confirmă încă o dată disponibilitatea Washingtonului de a recurge la forță în afara cadrului ONU, aspect pe care oficiali ruși și experți apropiați de cercurile de putere îl folosesc constant în discursul despre „dublu standard” occidental. Analistul Nigel Gould‑Davies, de la Chatham House, și cercetători precum Liana Fix și Samuel Charap, de la Council on Foreign Relations, arată că Kremlinul poate invoca acest precedent ori de câte ori este criticat pentru propriile acțiuni militare, susținând că regulile sunt aplicate selectiv, în funcție de cine este actorul implicat.

Evaluări critice prezentate în analize de politică internațională semnalează riscul ca războiul să împingă sistemul global într-o „criză profundă”, cu fluxuri sporite de refugiați, turbulențe economice și o competiție accentuată între marile puteri. Liana Fix și Samuel Charap remarcă faptul că astfel de turbulențe pot destabiliza regiuni întregi, iar din perspectiva Moscovei fragmentarea atenției occidentale poate fi percepută ca un avantaj relativ, chiar dacă Rusia nu controlează direct dinamica din Orientul Mijlociu.

În plan geoeconomic, Iranul a indicat în mod repetat posibilitatea de a utiliza poziția sa asupra strâmtorii Hormuz ca instrument de presiune, iar studii citate de experți precum Jason Bordoff (Columbia Center on Global Energy Policy) și Helima Croft (RBC Capital Markets) documentează rolul critic al acestui culoar, prin care trece o parte semnificativă a exporturilor mondiale de petrol și de gaz natural lichefiat. Închiderea sau perturbarea masivă a traficului ar provoca, potrivit acestor analize, un șoc energetic global, cu creșteri abrupte ale prețurilor, de pe urma cărora Rusia, în calitate de mare exportator de hidrocarburi, ar putea beneficia pe termen scurt.

Pe termen mediu și lung însă, cercetători ai spațiului post‑sovietic și ai Orientului Mijlociu citați de Chatham House și alte institute, avertizează că un conflict regional extins și un Iran fragmentat ar ridica riscuri suplimentare: intensificarea fluxurilor de arme, radicalizarea unor actori non‑statali și creșterea competiției cu alte puteri regionale. Acești autori subliniază că astfel de evoluții pot afecta inclusiv securitatea Rusiei și spațiile unde aceasta își proiectează influența, motiv pentru care Kremlinul încearcă să combine sprijinul politic pentru Teheran cu apeluri la stabilitate și la menținerea unui minim control asupra evoluțiilor regionale, încercând să maximizeze câștigurile geoeconomice fără a‑și asuma riscuri necontrolabile de securitate.

Relevanța pentru România și posibile scenarii

În plan energetic, un blocaj la Hormuz ar împinge în sus prețurile globale ale petrolului și gazului, cu impact direct asupra economiei românești. Dependența de importuri și structura actuală a consumului amplifică vulnerabilitatea la asemenea șocuri. Pe de altă parte, statutul de stat riveran Mării Negre creează oportunități, în condițiile în care coridoarele energetice alternative și infrastructura de tranzit capătă o relevanță sporită.

Pe plan politic, România rămâne unul dintre cei mai pro‑americani membri ai UE. Evoluțiile din Iran pot amplifica tensiunile dintre reflexul pro‑american și presiunile pentru convergență cu pozițiile europene mai critice față de intervențiile unilaterale. Gestionarea acestei tensiuni va deveni un test major pentru politica externă românească.

În societate, schimbarea de percepție asupra SUA și eventualele costuri economice pot alimenta discursuri suveraniste sau antioccidentale. Actorii politici pot exploata temerile legate de război și incertitudinile economice. Contrabalansarea acestor tendințe depinde de calitatea comunicării publice și de capacitatea elitelor de a explica mizele securității euroatlantice.

Din perspectiva scenariilor, se conturează trei direcții principale. Un prim scenariu este cel al unui acord rapid între Washington și Teheran, în care presiunea militară este folosită pentru a obține limitări nucleare și garanții regionale, cu relaxarea graduală a sancțiunilor; pentru România, impactul ar fi mai ales economic, prin volatilitatea prețurilor la energie. Un al doilea scenariu este cel al unui război prelungit și al unui Iran fragmentat, în care conflictul se extinde prin rețelele de proxy, iar România se confruntă cu un mediu de securitate mult mai volatil în vecinătatea Mării Negre și cu nevoia de a-și crește capacitățile de apărare. Un al treilea scenariu este cel al unei crize controlate și al unui pivot spre diplomație, cu implicarea unor actori multipli în formule de negociere, caz în care România ar beneficia de o coeziune occidentală mai mare, dar ar trebui să participe activ la eforturile diplomatice și la consolidarea flancului estic.

Sinteză realizată cu ajutorul unui flux de monitorizare de date asigurat de platforma de monitorizare media NewsVibe Romania. Analiza prezentată a fost îmbunătățită cu ajutorul unor instrumente de Machine Learning și Artificial Intelligence.