ANALIZĂ De ce lovește Iran țările din regiune? Strategie de răspuns asimetric și semnale de descurajare într‑un conflict în escaladare

În ultimele zile, conflictul dintre Statele Unite, Israel și Iran a cunoscut o escaladare militară semnificativă, marcată de scufundarea unei fregate iraniene de către un submarin american în Oceanul Indian și de promisiunea Teheranului de a „răzbuna” acest atac. Fregata iraniană Dena a fost lovită „fără avertisment” în ape internaționale, potrivit ministrului iranian de externe, Abbas Araghchi, care a calificat incidentul drept „atrocitate”, iar autoritățile au confirmat recuperarea a zeci de corpuri ale marinarilor. În paralel, Iranul afirmă că a lovit un petrolier american, semnalând că nu limitează răspunsul la dimensiunea declarativă, ci recurge la acțiuni militare cu impact regional și maritim.

De partea cealaltă, Statele Unite și Israel continuă o campanie de lovituri asupra Iranului, care a dus la peste 1.000 de morți și la distrugeri semnificative în Teheran și alte zone. Forțele israeliene au aruncat peste 5.000 de bombe pe teritoriul iranian, vizând mii de ținte și urmărind, potrivit presei, o degradare sistematică a capacităților regimului. Președintele american Donald Trump descrie intensitatea actuală a conflictului cu Iranul ca fiind la „nivelul 15” pe o scară de la 1 la 10 și subliniază că SUA dispun de o „aproape nelimitată” capacitate de aprovizionare cu arme esențiale, ceea ce accentuează caracterul asimetric al confruntării.

De ce atacă Iran țări vecine? Motivații politice și de descurajare

Atacurile cu drone lansate din Iran asupra Azerbaidjanului ilustrează modul în care Teheranul extinde conflictul către țări vecine, folosind mijloace asimetrice pentru a-și proiecta influența regională și pentru a transmite că frontul de confruntare nu se limitează la granițele sale. Dronelor lansate de pe teritoriul iranian au lovit regiunea autonomă Nahicevan a Azerbaidjanului: una a explodat în satul Șekerabad, provocând rănirea a două persoane și avarierea unei școli, iar o alta a lovit clădirea terminalului aeroportului local, producând daune importante infrastructurii și amplificând percepția vulnerabilității civile. Potrivit autorităților de la Baku, exploziile au generat pagube materiale, precum ferestre sparte și structuri interioare deteriorate, însă în momentul impactului nu se aflau elevi în sălile de curs, ceea ce a redus semnificativ numărul potențial de victime.

Țintirea aeroportului și a unei zone din apropierea unei școli indică interesul Iranului pentru obiective cu impact simbolic și strategic, care pot afecta mobilitatea, logistica și sentimentul de securitate al populației dintr-o regiune-cheie de la frontiera sa nordică. Nahicevan, enclavă azeră separată de restul teritoriului principal și aflată între Iran, Armenia și Turcia, are o importanță geostrategică specială: este un punct de contact direct între Azerbaidjan și Iran, dar și o zonă din care se pot proiecta presiuni politice și militare în direcția Turciei. Atacurile asupra acestei regiuni trimit astfel un semnal atât la Baku, cât și la Ankara că escaladarea conflictului cu Teheranul are consecințe directe asupra securității lor, inclusiv asupra infrastructurii civile sensibile.

Aceste acțiuni fac parte dintr-o strategie prin care Iranul încearcă să transmită că poate lovi ținte în state învecinate atunci când se confruntă cu presiune militară directă din partea Statelor Unite și Israelului. De la declanșarea atacurilor americano-israeliene împotriva Iranului, care au inclus lovituri masive asupra Teheranului și asupra infrastructurii militare, Teheranul caută să răspundă nu doar pe axa directă cu Israelul, ci și prin extinderea „cercului” de conflict către țări din jur. În acest fel, Iranul semnalează că ofensiva împotriva sa nu va avea efecte doar în interiorul granițelor sale, ci va genera instabilitate în întreaga vecinătate, ceea ce ar putea ridica costurile politice și de securitate pentru toți actorii implicați sau asociați cu Washingtonul.

Dronelor li se adaugă și încercări de atac cu rachete balistice, precum tentativa de a viza Turcia, episod care arată că Iranul nu se limitează la utilizarea dronelor pentru a-și transmite mesajele strategice. Ministerul de Externe al Qatarului a condamnat explicit „tentativa de a viza Republica Turcia cu o rachetă balistică” și atacul asupra unui aeroport din Azerbaidjan cu drone iraniene, calificând aceste acțiuni drept „escaladare periculoasă” și „încălcare flagrantă” a suveranității statelor. Faptul că o rachetă iraniană a fost îndreptată spre Turcia, țară membră NATO și principală poartă de intrare a alianței în Orientul Mijlociu și estul Mediteranei, leagă direct aceste atacuri de tensiunile cu Statele Unite și de infrastructura de securitate occidentală din regiune.

​

Tentativa de a lovi Turcia cu o rachetă balistică, în contextul în care NATO a interceptat un proiectil iranian îndreptat către teritoriul turc, transmite un mesaj dubu: pe de o parte, Iranul arată că este dispus să testeze limitele toleranței alianței față de atacuri asupra unui stat membru; pe de altă parte, ridică implicit întrebarea dacă și în ce măsură SUA și NATO sunt pregătite să escaladeze mai departe în apărarea Turciei.

Din perspectivă militară, utilizarea dronelor și rachetelor permite Iranului să genereze efecte regionale importante cu resurse relativ limitate, evitând confruntarea directă cu forțe aeriene și navale net superioare. Dronele de tip Shahed, de exemplu, sunt concepute pentru a lovi la distanță și pentru a satura sau testa sistemele de apărare ale adversarilor, iar utilizarea lor împotriva unui aeroport și a unei zone civile din Nahicevan demonstrează capacitatea Teheranului de a proiecta violență dincolo de propria frontieră. Rachetele balistice îndreptate spre Turcia, chiar dacă sunt interceptate de sistemele de apărare NATO, funcționează ca instrument de presiune psihologică și strategică, obligând Ankara și aliații săi să rămână în stare de alertă ridicată și să aloce resurse suplimentare apărării antiaeriene.

Pe plan politic, acțiunile Iranului se desfășoară într-un context în care lideri occidentali insistă asupra necesității de a împiedica Teheranul să obțină capabilități nucleare, ceea ce plasează conflictul într-un registru de securitate deosebit de sensibil. Ministrul italian de externe Antonio Tajani afirmă că Iranul „nu poate să se doteze cu nuclear” pentru a amenința Israelul și Uniunea Europeană, evidențiind îngrijorarea referitoare la posibile evoluții în domeniul armelor de distrugere în masă. Declarațiile președintelui Trump, care vorbește despre „ce se întâmplă când nebunii au atomica”, întăresc percepția că, din punct de vedere occidental, conflictul cu Iranul are și o dimensiune preventivă, legată de controlul proliferării nucleare.

În acest cadru, loviturile iraniene asupra unor ținte din Azerbaidjan și tentativa de atac asupra Turciei pot fi interpretate ca forme de descurajare convențională, menite să arate că Iranul dispune de opțiuni de răspuns semnificative chiar și fără a deține sau a utiliza arme nucleare. Prin extinderea spectrului de ținte către state care mențin relații cu Washingtonul sau sunt integrate în structuri occidentale (precum Turcia, membră NATO), Teheranul încearcă să ridice costurile percepute ale participării sau cooperării în campania militară împotriva sa. Mesajul implicit este că, pe măsură ce SUA și Israelul mențin presiunea militară asupra Iranului, și țările asociate cu acestea se pot confrunta cu atacuri asupra infrastructurii lor.

Prin urmare, atacurile asupra Azerbaidjanului și tentativele de lovire a Turciei pot fi înțelese ca parte a unei strategii mai largi prin care Iranul îmbină răspunsul militar asimetric, descurajarea convențională și mesajele politice interne și externe. Vizarea unei regiuni precum Nahicevan, cu infrastructură civilă și aeroportuară sensibilă, și trimiterea de rachete în direcția Turciei, transformă conflictul dintr-o confruntare bilaterală într-un test pentru arhitectura de securitate a întregii regiuni.

Echilibrul de forțe și constrângerile Iranului

Analizele privind raportul de forțe arată că este dificil de imaginat un scenariu în care capacitatea militară a Iranului să fie comparabilă cu cea a Statelor Unite, în pofida declarațiilor oficialilor iranieni conform cărora țara are „capacitatea de a rezista inamicului” mai mult decât anticipează Washingtonul. Evaluari ale Institute for National Security Studies (INSS) evidențiază că SUA dispun de resurse considerabile, iar Donald Trump afirmă existența unei „aproape nelimitate” capacități de aprovizionare cu armament esențial, ceea ce conferă un avantaj structural. Ritmul ridicat al operațiunilor a determinat deja un consum de arme mai rapid decât ritmul de producție de ambele părți, sugerând că un conflict prelungit ar pune presiune semnificativă asupra stocurilor Iranului.

În acest context, opțiunea Teheranului de a recurge la drone și rachete lansate asupra unor țări vecine reflectă necesitatea de a utiliza instrumente militare care să maximizeze efectul cu costuri relativ reduse. Dronele și rachetele permit lovirea unor obiective precise, precum aeroporturi sau infrastructură civilă, cu riscuri mai limitate pentru personalul militar iranian, comparativ cu operațiuni convenționale de amploare. În același timp, deschiderea de noi fronturi implică riscuri suplimentare: statele afectate pot decide să își întărească cooperarea cu SUA sau cu alți actori regionali, ceea ce ar putea accentua izolarea diplomatică a Iranului.

Consecințe regionale: riscul extinderii conflictului

Atacurile cu drone asupra Azerbaidjanului și tentativele de lovire a Turciei au generat reacții ferme din partea statelor din regiune și au alimentat îngrijorări privind extinderea conflictului. Ministerul de Externe al Qatarului a condamnat „tentativa de a viza Republica Turcia cu o rachetă balistică” și atacul asupra unui aeroport din Azerbaidjan, calificând aceste acțiuni drept „escaladare periculoasă” și „amenințare directă la adresa securității și stabilității” regionale. Baku a anunțat că „atacul nu va rămâne fără răspuns” și că pregătește o „represalie necesară” pentru a proteja integritatea teritorială și siguranța civililor și a infrastructurii.

Statele vecine urmăresc îndeaproape evoluțiile. Armenia, de exemplu, afirmă că lucrează de aproximativ un an și jumătate la scenarii pentru a face față eventualelor consecințe ale escaladării din jurul Iranului și din Orientul Mijlociu. În paralel, există preocupări exprimate de oficiali europeni, precum șefa diplomației UE, Kaja Kallas, potrivit cărora țările din Golf se tem de riscul unui posibil război civil în Iran ca urmare a conflictului cu Statele Unite și Israel. Această perspectivă adaugă o dimensiune internă suplimentară la tabloul regional, sugerând că destabilizarea Iranului ar putea avea efecte de undă asupra întregii regiuni.

În acest cadru, atacurile Iranului asupra țărilor vecine se înscriu într-o strategie de răspuns asimetric la presiunea militară a SUA și Israelului, dar, în același timp, intensifică riscul unei extinderi necontrolate a conflictului și al unor realinieri geopolitice cu efecte pe termen lung. ​

*****Sinteză realizată cu ajutorul unui flux de monitorizare de date asigurat de platforma de monitorizare media NewsVibe Romania. Analiza, datele și imaginile prezentate au fost îmbunătățite cu ajutorul unor instrumente de Machine Learning și Artificial Intelligence.