ANALIZĂ După un deceniu în care au neutralizat deciziile CJUE, Lia Savonea&co cer arbitrajul Curții Europene privind pensiile magistraților

O decizie CCR privind reducerea pensiilor magistraților a fost amânată pentru a cincea oară pe motiv că judecătorii analizează solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) conduse de Lia Savonea ca speța să fie arbitrată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Paradoxul este că, în ultimul deceniu, aceeași Lia Savonea a fost vârf de lance al contestării deciziilor CJUE privind Justiția din România. Acuzată că încearcă să tergiverseze decizia CCR, Savonea a declarat pentru Cotidianul că cererea ÎCCJ este doar un instrument legal necesar pentru a asigura claritatea juridică.

În ultimii 12 ani, România a ajuns de mai multe ori în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu spețe sensibile – de la Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) și Secția Specială pentru magistrați, până la prescripția răspunderii penale și protejarea intereselor financiare ale UE. În teorie, hotărârile CJUE ar fi trebuit să reașeze arhitectura juridică internă în favoarea statului de drept și a independenței justiției. În practică, o parte a sistemului – CCR, ÎCCJ, CSM – a dezvoltat strategii sofisticate de neutralizare, întârziere sau reinterpretare, care au favorizat direct inculpați de rang înalt, rețele politice și segmente conservatoare din magistratură, interesate de menținerea status quo‑ului.

1. MCV și Secția Specială: începutul „suveranismului judiciar”

Decizia CJUE din 18 mai 2021, pronunțată în cauzele privind MCV, Secția Specială și modificările legilor justiției, a fixat pentru prima dată clar că MCV și recomandările sale sunt obligatorii pentru România, ca efect al tratatului de aderare. Curtea a mers mai departe și a spus explicit: dacă o normă internă sau o decizie a Curții Constituționale contravine dreptului UE, judecătorul național are obligația să lase neaplicată acea normă sau decizie și să dea prioritate dreptului Uniunii.

În fața CJUE, însă, poziția oficială transmisă de CSM – semnată personal de Lia Savonea, pe atunci președintă a Consiliului și astăzi președinta Înaltei Curți – a fost de contestare a întregului cadru european.

În punctul de vedere trimis la Luxemburg, Savonea:

*a pus sub semnul întrebării chiar competența CJUE de a interpreta Decizia 2006/928/CE, actul prin care a fost instituit MCV, sugerând că aceasta nu ar fi un „act supus interpretării CJUE”;

*a susținut că MCV nu este obligatoriu pentru România, ci doar un set de recomandări politice;

*a apărat explicit Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție (SIIJ), deși MCV și Comisia de la Veneția indicau că structura a slăbit lupta anticorupție și a devenit un instrument de presiune asupra magistraților.

Practic, în timp ce CJUE a încercat să consolideze un standard european: „nu poți da înapoi la statul de drept după aderare”, o parte a elitelor judiciare de la București a încercat să golească MCV de conținut și să rezerve în plan intern un monopol aproape exclusiv CCR asupra interpretării „supremației” constituționale. Beneficiarii direcți au fost: clasa politică interesată să păstreze SIIJ și modificările legilor justiției care reduc presiunea anticorupție; segmente ale magistraturii, inclusiv rețele disciplinare și de numiri, care au folosit SIIJ și arhitectura post‑2018 ca instrument de control intern asupra judecătorilor incomozi.

2. Decizia istorică: judecătorii pot ignora CCR – și contraatacul CCR

Pe același palier al statului de drept, CJUE a stabilit un principiu care, în orice alt stat membru, ar fi fost seismic: dacă o decizie a Curții Constituționale contravine dreptului UE, judecătorii trebuie să o ignore și să aplice direct norma europeană, fără frica de sancțiuni disciplinare. Hotărârea a consacrat nu doar supremația abstractă a dreptului UE, ci o putere foarte concretă a judecătorului național de a nu se supune unor decizii interne care pun în pericol interesele financiare ale Uniunii sau arhitectura statului de drept.

Răspunsul CCR a fost însă de manual pentru ceea ce unii constituționaliști numesc „suveranism defensiv”: Curtea a comunicat că efectele acestei hotărâri CJUE „se pot produce practic numai după revizuirea Constituției”, reiterând că deciziile sale rămân obligatorii pentru toate autoritățile, inclusiv pentru instanțe. Cu alte cuvinte, CCR a impus o lectură în care supremația dreptului UE se oprește la poarta Constituției, iar judecătorul român nu poate ignora deciziile CCR, chiar dacă Luxemburgul spune exact invers.

În plan practic, asta s-a concretizat în:

*descurajarea judecătorilor care ar fi vrut să aplice direct standardele CJUE în cauze sensibile (legile justiției, SIIJ, prescripție, corupție care afectează fondurile UE);

*consolidarea unei culturi de „obediență constituțională”, în care dreptul UE e invocat selectiv, doar când nu intră în coliziune cu interesele interne.

Cei favorizați au fost beneficiari ai legislației controversate adoptate în perioada 2017–2019 (de la SIIJ la noile regimuri disciplinare), precum și actorii politici care au susținut un model de justiție mai puțin agresiv în raport cu corupția și achizițiile din banii UE.

3. Prescripția și „marea amnistie” mascată: când CJUE e bună doar pe hârtie

Cea mai vizibilă confruntare recentă între CJUE și sistemul românesc s-a produs pe terenul prescripției penale. Deciziile CCR din 2018 și 2022, care au invalidat dispoziții cheie privind întreruperea prescripției, au dus la închiderea a mii de dosare, inclusiv de corupție, fiind descrise în spațiul public drept o „amnistie mascată”.

Între timp, CJUE a fost sesizată cu întrebări privind compatibilitatea acestui regim cu obligația statelor de a proteja interesele financiare ale UE și de a evita riscul sistemic de impunitate. Curtea a statuat că:

*instanțele naționale trebuie să asigure sancționarea efectivă a fraudelor care afectează bugetul UE;

*dacă aplicarea automată a deciziilor CCR privind prescripția generează un risc sistemic de impunitate în astfel de cauze, judecătorii pot (și trebuie) să se abată de la acea jurisprudență pentru a proteja dreptul UE.

În teorie, decizia deschidea calea pentru ca judecătorii să limiteză efectul „marii prescripții”, cel puțin în dosarele care implică fonduri europene sau corupție cu impact asupra bugetului UE. În practică însă, câteva reflexe instituționale au tras frâna de mână:

*CSM a transmis public că aplicarea deciziilor CCR și ÎCCJ privind prescripția este obligatorie, „nefiind lăsată la latitudinea magistraților”, sugerând că abaterea de la această linie înseamnă încălcarea legii.

*comunicate și motivări au insistat că legislația a fost deja pusă în acord cu deciziile CCR și că pentru faptele anterioare se aplică forma mai favorabilă, ceea ce, combinat cu prescripția, a dus efectiv la închiderea multor dosare.

*o parte din completurile ÎCCJ au mers pe aceeași linie, stabilind că judecătorii nu pot „combina” norme sau „alege” ce lege aplică, sugerând că standardul CJUE nu justifică renunțarea la deciziile CCR și ÎCCJ în materie de prescripție decât într-un cerc extrem de restrâns.

Câștigătorii direcți ai acestei opțiuni de a neutraliza, de facto, deschiderea CJUE:

inculpați în dosare de corupție, evaziune și fraudă cu fonduri UE, pentru care prescripția a devenit scăparea perfectă;

rețele politice și economice vizate de anchete vechi, unde timpul devenise principalul aliat;

segmente ale magistraturii care, prin prescripție, au evitat și propria responsabilizare pentru tergiversarea dosarelor ani la rând.

4. CSM și presiunea disciplinară: cum se „răcește” entuziasmul pro‑CJUE

Un alt palier pe care jurisprudența CJUE a fost, dacă nu ignorată, cel puțin contracarată sistematic este zona disciplinară. CJUE a spus clar: nu poți construi un regim disciplinar în care judecătorii riscă sancțiuni pentru că au aplicat direct dreptul UE sau au refuzat să urmeze decizii ale unei curți constituționale care încalcă acest drept. Altfel spus, judecătorul național trebuie protejat instituțional atunci când alege Luxemburgul în locul Bucureștiului.

În România, însă, au existat cazuri de magistrați anchetați sau vizați mediatic ca „antinationali” pentru că au refuzat să aplice deciziile CCR și ÎCCJ privind prescripția și au invocat CJUE.

CSM, prin comunicate și poziții oficiale, a reafirmat obligativitatea deciziilor CCR/ÎCCJ și a avertizat implicit că deviațiile individuale nu sunt acceptabile.

Discursul public al unor lideri de opinie din magistratură, sprijiniți de o parte a presei de casă, a etichetat judecătorii care activau standardele CJUE drept „activiști”, „judecători antinaționali” sau „magistrați care servesc interese străine”.

Acest climat, dublat de proceduri disciplinare sau de spectrul lor, a creat un efect de „răcire”: foarte puțini judecători își asumă să meargă până la capăt cu supremația CJUE în dosare cu miză mare, de teamă să nu devină ținte în CSM sau în spațiul public. Beneficiarul principal este sistemul însuși – un corp de magistrați conservator, în care conformismul față de deciziile interne primează, iar CJUE rămâne mai degrabă un argument retoric decât un instrument efectiv.

5. Lia Savonea, vocea „antidot” la Luxemburg

Actuala președintă a ÎCCJ, Lia Savonea, a avut în ultimii ani mai multe intervenții – scrise ori prin motivări de hotărâri – care construcționează un contra‑discurs la recomandările și jurisprudența CJUE, în special pe MCV, stat de drept și prescripție.

Trei repere relevante:

Punctul de vedere în fața CJUE pe MCV și Secția Specială În documentul transmis Curții de la Luxemburg, Savonea a contestat caracterul obligatoriu al MCV pentru România, a pus sub semnul întrebării competența CJUE de a interpreta decizia prin care a fost instituit MCV și a apărat explicit Secția Specială, în contradicție cu recomandările Comisiei Europene și ale Comisiei de la Veneția.

Poziția sa s-a situat practic împotriva întregului cadru de monitorizare a statului de drept construit la nivel european.

Exemplu de Motivare „de excepție” pe prescripție marca Savonea

Într-o motivare amplă, co‑semnată cu judecătoarea Adriana Ispas, Savonea dezvoltă o argumentație prin care:

*pune în centru principiul legii penale mai favorabile și sugerează că drepturile fundamentale ale inculpaților nu pot fi subordonate „intereselor financiare ale UE”;

*afirmă că judecătorii nu pot „combina” legi sau alege ce norme aplică în caz de succesiune de legi în timp, ceea ce e un mod de a limita marja deschisă de CJUE în cauzele privind prescripția;

*consolidează ideea că deciziile CCR și ÎCCJ sunt obligatorii și nu pot fi pur și simplu ignorate, chiar sub pretextul aplicării directe a dreptului Uniunii.

Decizia ÎCCJ descrisă ca „declarație de suveranitate”

În vara lui 2024, un complet extins al ÎCCJ – din care a făcut parte și Lia Savonea – a pronunțat o decizie privind aplicarea principiului legii penale mai favorabile în problema prescripției.

Hotărârea atrage atenția că aplicarea deciziei CJUE în sensul nesocotirii unei hotărâri prealabile a ÎCCJ (HP 67/2022) ar conduce la „neasigurarea protecției drepturilor fundamentale” în mod compatibil cu CEDO;

în esență, ÎCCJ transmite că standardul național de protecție a drepturilor fundamentale nu poate fi coborât sub pretextul protejării intereselor financiare ale UE, ceea ce permite reinterpretarea sau limitarea efectelor deciziilor CJUE în favoarea deciziilor interne.

Această motivare este citată chiar în mediul juridic ca o veritabilă „declarație de suveranitate” a Înaltei Curți față de Luxemburg.

Toate aceste poziții converg spre o linie clară: Lia Savonea se poziționează constant ca o voce critică față de extinderea autorității CJUE asupra arhitecturii interne a justiției române, folosind drepturile fundamentale ale inculpaților și primatul Constituției ca argumente‑scut. Beneficiarii sunt, în mod direct, cei care au interes să limiteze efectele deciziilor CJUE asupra prescripției, MCV și asupra instrumentelor naționale de control disciplinar și penal – de la politicieni și funcționari anchetați în dosare vechi, până la rețele din sistem interesate să nu fie evaluate după standardele europene de stat de drept.

6. Cine câștigă când CJUE este „opțională”

Analizând aceste cazuri – MCV și Secția Specială, decizia privind posibilitatea de a ignora CCR, prescripția și regimul disciplinar – se conturează câteva beneficii clare pentru actorii care au ales să minimizeze impactul deciziilor CJUE în România:

Inculpații din marile dosare

Prescripția, combinată cu rigiditatea în aplicarea deciziilor CCR și a HP‑urilor ÎCCJ, a dus la închiderea sau fragilizarea a sute de dosare de corupție, evaziune sau fraudă cu fonduri UE. CJUE a oferit un cadru pentru a limita dezastrul, cel puțin în cauzele cu impact asupra bugetului european, dar modul în care CSM, CCR și o parte a ÎCCJ au reacționat a permis ca „marea amnistie mascată” să-și producă efectele.

Rețele politice și administrative

Deciziile Luxemburgului privind MCV, SIIJ și statul de drept ar fi putut accelera desființarea instrumentelor percepute ca politice și consolidarea independenței parchetului anticorupție. Pozițiile de contestare ale lui Savonea la CJUE, reacțiile prudente ale CSM și interpretările restrictive ale CCR au permis însă o prelungire a vieții acestor aranjamente sau cel puțin o ieșire controlată, fără asumarea responsabilității politice și judiciare pentru derapajele din perioada 2017–2019.

Elita judiciară conservatoare

Un segment al sistemului judiciar – vizibil în anumite secții ale CSM, în completuri cheie ale ÎCCJ și în decizii ale CCR – câștigă prin menținerea unui model în care dreptul UE este „consultat”, nu aplica. Judecătorul național rămâne legat strict de deciziile CCR și ÎCCJ, iar tentativa de a aplica CJUE direct este prezentată ca o excentricitate periculoasă. Aceasta consolidează ierarhii interne, control disciplinar și o cultură de conformism, în detrimentul unui dialog real cu Luxemburgul.

În contrapondere, cei care pierd sunt tocmai cei în numele cărora s-au născut hotărârile CJUE: contribuabilii europeni, pentru care se garantează protecția fondurilor UE; cetățenii români care mizează pe o justiție independentă de jocurile politice; și judecătorii care ar vrea să își exercite rolul de „judecători ai dreptului Uniunii” fără teama că vor fi sancționați pentru asta.

În acest peisaj, nu lipsesc judecători și complete care au încercat să pună în practică, până la capăt, supremația CJUE – inclusiv la ÎCCJ, în cauze în care s-a refuzat aplicarea deciziilor CCR privind prescripția și s-au invocat standardele Luxemburgului. Dar aceștia rămân încă excepția, nu regula, într-un sistem în care arbitrajul CJUE este tratat prea des ca un „aviz consultativ” și prea rar ca ceea ce este în drept: un reper obligatoriu, care ar trebui să facă diferența între o justiție europeană doar la nivel de discurs și una efectiv integrată în ordinea juridică a Uniunii

Analiză realizată sprijinul Perplexity