ANALIZĂ Ce ar câștiga și ce ar pierde România dacă ar accepta solicitarea SUA să devină „poartă” spre Iran

România este pe cale să decidă dacă transformă baza Mihail Kogălniceanu în verigă europeană a unei campanii militare americane în Orientul Mijlociu. O eventuală undă verde a CSAT pentru dislocarea temporară de avioane de luptă și militari americani, în contextul războiului cu Iranul, ar aduce câștiguri clare de securitate și capital politic în relația cu Washingtonul, dar ar amplifica și riscurile ca țara să fie percepută ca țintă legitimă în logica represaliilor iraniene și a atacurilor asimetrice.

Potrivit G4Media, discuțiile au început informal, dar vin pe fondul interesului mai vechi al SUA de a folosi Kogălniceanu pentru eventuale intervenții în Orientul Mijlociu, după ce baza a fost deja utilizată discret în operațiunea „Midnight Hammer” din iunie 2025 împotriva instalațiilor nucleare iraniene.

Lecțiile altor baze: Cipru, Turcia și modelul european

Experiența recentă a Ciprului și Turciei arată că bazele NATO sau occidentale devin automat obiective în logica represaliilor iraniene sau a actorilor proximi (miliții, proxies, grupări afiliate).

Baza britanică Akrotiri din Cipru a fost vizată de atacuri cu drone și rachete iraniene, într-un context în care Londra a pus la dispoziția SUA infrastructură pentru „operațiuni defensive specifice”, iar presiunea asupra acestei infrastructuri s-a intensificat odată cu folosirea ei pentru lovituri aeriene.

În același registru, baza americană de la Incirlik (Turcia) a fost în trecut inclusă explicit în retorica și scenariile de represalii ale Teheranului și ale grupărilor aliate, chiar dacă Ankara a calibrat strict modul în care permite utilizarea infrastructurii sale. În plus, două rachete au intrat în ultima săptămână în spațiul aerian turc și au fost distruse de NATO.

Pe plan european, reacțiile sunt divergente: Germania a transmis, prin vicecancelarul Lars Klingbeil, că „nu vom participa la acest război”, exprimând îndoieli privind compatibilitatea campaniei cu dreptul internațional și respingând o implicare militară directă. Franța, prin Emmanuel Macron, a declarat că „nu se va implica în acest război” împotriva Iranului, limitându-se la apărarea cetățenilor și aliaților, fără angajare ofensivă.

Marea Britanie a pus însă la dispoziția SUA baze militare pentru misiuni de apărare, în timp ce Italia a anunțat trimiterea de capacități de apărare aeriană în Golf și a mobilizat o navă spre Cipru, dar cu restricția explicită ca bazele sale să nu fie folosite pentru bombardamente.

Această fragmentare europeană creează o fereastră de oportunitate pentru state dispuse să ofere infrastructură cu profil mai înalt, iar România este deja profilată în analize precum cea a Sabinei Fati (Deutsche Welle) drept stat care „încearcă să revină în siajul Statelor Unite” tocmai prin disponibilitatea de a pune la dispoziție baze și coridoare logistice.

Ce câștigă România dacă acceptă avioanele și militarii SUA la Kogălniceanu

Din perspectivă militară, primul câștig este întărirea securității pe flancul estic. Solicitarea SUA de a disloca avioane de luptă și trupe la Mihail Kogălniceanu vine în contextul în care Washingtonul a mobilizat peste 150 de aeronave în Europa și Orientul Mijlociu, pregătind un răspuns extins la escaladarea conflictului cu Iranul. CSAT are pe agendă exact această legătură: „situația din Orientul Mijlociu. Implicații pentru România” și „analiza dislocării temporare pe teritoriul României a unor capabilități militare”, ceea ce arată că Bucureștiul tratează prezența americană ca parte integrantă a propriei arhitecturi de securitate.

Baza Mihail Kogălniceanu este deja unul dintre principalele puncte de prezență americană în România, modernizată într-un program de circa 2,5 miliarde de lei până în 2030 și pregătită să găzduiască mii de militari. O analiză Deutsche Welle amintește că această infrastructură a fost folosită în ultimele două decenii în aproape toate campaniile majore ale SUA – de la al doilea război din Irak și Afganistan la operațiunile din 2025 legate de conflictul Israel–Iran, Midnight Hammer – și că planul este ca aici să funcționeze, în perspectivă, cea mai mare bază NATO din Europa, cu aproximativ 10.000 de militari. În acest context, o nouă dislocare legată de războiul din Iran nu ar fi o ruptură, ci continuarea unui rol deja asumat.

Al doilea câștig major este capitalul politic în relația cu Washingtonul. Fostul ministru de Externe Adrian Cioroianu sintetizează această miză, la Digi24, într-o formulă directă: „Acest lucru înseamnă o valorificare a locului nostru pe hartă și un parteneriat cu Statele Unite, manifestat concret prin baza de la Kogălniceanu. Asta înseamnă că SUA se pregătesc în eventualitatea prelungirii conflictului din zona Orientului Mijlociu”.

Pentru Cioroianu, un refuz ar fi greu de justificat strategic: „Nu câștigăm nimic dacă spunem nu”, afirmă el, sugerând că România își consolidează statutul de aliat credibil tocmai prin disponibilitatea de a pune infrastructura la dispoziția unui partener aflat în criză.

Acest argument este întărit de analiza Deutsche Welle, care vorbește despre „vechea loialitate militară” a României față de SUA și despre ambiția de a transforma Kogălniceanu în pivotul militar al parteneriatului strategic. În condițiile în care Germania sau Franța își delimitează clar participarea militară la conflictul cu Iranul, preferând formule defensive și politice, o decizie favorabilă a CSAT ar consolida profilul României ca aliat de prima linie, cu potențiale dividende în alte dosare – de la apărare la energie sau infrastructură critică.

Nu în ultimul rând, România poate câștiga militar și tehnologic. Orice dislocare suplimentară vine cu investiții în infrastructură, sisteme de comandă și control, apărare aeriană și anti-dronă, după modelul Deveselu sau al poligoanelor folosite pentru instruirea cu tehnică americană. Experiența Ciprului, unde baza RAF Akrotiri a fost modernizată masiv pentru a face față valului de drone iraniene, arată că statele-gazdă sunt obligate să-și accelereze modernizarea apărării, ceea ce poate lăsa în urmă capacități utile și după încheierea campaniei.

Ce riscă România dacă devine „poarta” americană spre Iran

Câștigurile vin însă la pachet cu riscuri clare. Primul este profilul mai înalt de țintă, chiar dacă România rămâne sub umbrela NATO. Războiul din Iran a produs deja un precedent istoric: pentru prima dată, o bază occidentală din Europa – RAF Akrotiri din Cipru – a fost lovită cu drone și rachete în cadrul represaliilor iraniene. Presa britanică și internațională notează că atacul a venit după ce Londra a pus explicit baza la dispoziția SUA și Israelului pentru operațiuni de sprijin, transformând Ciprul într-o țintă în logica Teheranului.

În paralel, cronologiile realizate de think tank uri americane arată că, numai în 2024–2025, milițiile pro-iraniene au executat peste 160 de atacuri cu drone, rachete și rachete de croazieră asupra bazelor americane din Irak, Siria și Iordania, tocmai pentru a „degrada” prezența militară a SUA și a forța guvernele locale să-și reducă cooperarea.

Analistul militar Sandu Valentin Mateiu rezumă această doctrină într-un interviu pentru Euronews România: „În momentul în care este atacat, Iranul va răspunde prin atacarea tuturor bazelor americane din regiune, respectiv a țărilor arabe din regiune. Întâi ar fi degradarea capacităților militare ale SUA. A doua, politic. Politic înseamnă să forțezi conducerea țării respective să nu mai acorde sprijin SUA”.

Chiar dacă România nu este „în regiune” în sens strict, modelul Cipru arată că geografia devine flexibilă atunci când o bază europeană este folosită efectiv în lanțul operațional împotriva Iranului. Expertiza militară locală consideră un atac iranian direct asupra unei baze NATO, precum Deveselu, „puțin probabil”, tocmai pentru că ar declanșa o escaladare cu întregul Alianței, dar atrage atenția că zona gri – atacuri cibernetice, sabotaj, amenințări credibile – rămâne deschisă.

O Românie care găzduiește avioane americane implicate în conflictul cu Iranul intră automat în această zonă de risc.

La nivel intern, există și vulnerabilități de percepție și securitate. Baza de la Kogălniceanu este deja țintă privilegiată pentru dezinformare și speculații, de la narativele rusești despre „poarta de intrare în război” până la scenariile conspiraționiste vehiculate în spațiul public.

Un rol mai vizibil al bazei în conflictul cu Iranul le va alimenta, oferind material propagandistic pentru campanii anti-NATO și anti-SUA, dar și pentru exploatarea temerilor legitime ale populației privind riscul de atac. Analistul politic Bogdan Chirieac avertiza recent, într-o analiză despre criza iraniană, că „avem toate motivele de îngrijorare cu tot ce se întâmplă”, insistând că România trebuie să fie prezentă în arhitectura de securitate, dar extrem de atentă la costurile unei implicări prea vizibile într-un război în care „nu are ce căuta” ca parte beligerantă.

Deasupra tuturor planează și riscul economic. Administrația prezidențială a introdus explicit pe agenda CSAT evaluarea impactului evenimentelor din Orientul Mijlociu asupra pieței petroliere românești. Pe un fond în care rutele de transport și prețurile la energie sunt deja volatile, o implicare mai directă în susținerea operațiunilor SUA poate amplifica presiunile asupra economiei, de la costurile combustibililor la lanțurile logistice de export. În plus, dependența accentuată de umbrela americană poate accentua percepția, în anumite capitale europene, că România își definește relevanța aproape exclusiv prin rolul de gazdă pentru capabilități SUA, complicând poziționarea în dezbaterea despre autonomia strategică europeană.

Implicații strategice: între loialitatea față de SUA și riscul de a deveni țintă

Pe termen strategic, o decizie favorabilă în CSAT ar consfinți România ca hub structural în infrastructura militară americană orientată către Orientul Mijlociu, nu doar ca bază de tranzit ocazional. Baza Kogălniceanu ar intra practic în aceeași categorie conceptuală cu Akrotiri sau Incirlik: un spațiu de unde se poate proiecta forță aeriană spre Iran, cu toate consecințele care decurg din această poziționare.

Deutsche Welle observă că Bucureștiul mizează de ani de zile pe această carte, încercând să transforme loialitatea militară într-un argument de greutate în dialogul cu Washingtonul și în negocierile din interiorul UE.

Fostul ministru de Externe Cristian Diaconescu, într-un interviu recent, descrie România drept stat aflat „la intersecția a două războaie” – cel cu Rusia la est și cel cu Iranul în Orientul Mijlociu – și sugerează că tocmai această poziție face ca orice decizie privind Kogălniceanu să aibă efecte multiplicate.

Cioroianu adaugă o nuanță importantă: el recunoaște explicit că „desigur, trebuie să cântărim și riscurile”, dar revine la ideea că un refuz nu ar aduce beneficii reale, nici în plan de securitate, nici în plan politic. În schimb, acceptarea – cu condiții clare și cu o comunicare transparentă – poate consolida statutul României în NATO și în relația bilaterală cu SUA, în timp ce riscurile pot fi gestionate prin întărirea apărării aeriene, a apărării anti-dronă și a infrastructurii critice, lecție extrasă inclusiv din atacurile asupra bazei din Cipru.

În oglindă, comentatori și consultanți politico mediatici, cu profil partizan de tipul Bogdan Chirieac sau Dan Andronic avertizează, din unghiuri diferite, că transformarea Kogălniceanu într-o „alternativă la Incirlik” și într-o poartă de intrare a forțelor americane spre Iran poate complica foarte mult situația României în cazul în care războiul se prelungește sau se lărgește. Andronic subliniază că baza „a fost și este o alternativă la baza din Turcia de la Incirlik, diferența de zbor fiind foarte mică”, ceea ce înseamnă că, în ipoteza unui conflict prelungit cu Iranul, presiunea pe Kogălniceanu va crește.

În esență, România câștigă securitate, influență și capital politic dacă spune „da” cererii SUA, dar își asumă un risc calculat: intră mai adânc în cercul statelor luate în calcul de Iran și de actorii din jurul său atunci când se desenează lista țintelor de represalii. Decizia CSAT nu este doar despre câte avioane sau câți militari vor sta temporar la Kogălniceanu, ci despre statutul strategic pe care Bucureștiul este dispus să și-l asume în următorul deceniu.

Nu în ultimul rând, un răspuns pozitiv al CSAT ar avea inevitabil o dimensiune de legitimare politică a acțiunilor SUA. Faptul că România pune la dispoziție o bază folosită în lanțul operațional poate fi citit, mai ales la Washington, Teheran și în regiune, ca un semnal că Bucureștiul consideră cel puțin acceptabilă, dacă nu explicit legitimă, narațiunea americană de autoapărare/prevenție – spre deosebire de Spania, care refuză tocmai pe baza argumentului că loviturile sunt „în afara dreptului internațional”.

****Sinteză realizată cu ajutorul unui flux de monitorizare de date asigurat de platforma de monitorizare media NewsVibe Romania. Analiza, datele și imaginile prezentate au fost îmbunătățite cu ajutorul unor instrumente de Machine Learning și Artificial Intelligence