ANALIZĂ Azilele ilegale din Bihor și restul icebergului: ce ne spun, de fapt, cifrele oficiale

Viorel Pașca a trecut în spațiul public de la „Bunul Samaritean din Bihor”, filantropul care îngrijește „oamenii nimănui”, la liderul unei „rețele de azile ilegale” acuzați de DIICOT că a exploatat sute de persoane vulnerabile. Schimbarea de ton a presei este spectaculoasă, dar cazul azilelor din Bihor spune, de fapt, mai mult despre statul român decât despre un singur om: despre modul în care România îmbătrânește, despre capacitatea reală a sistemului de îngrijire de lungă durată și despre rolul rețelei de cămine – majoritar private – care funcționează cu licență și cu sprijin substanțial din bani publici.

De la „îngerul cu chip de om” la „azilele groazei”

În ultimii ani, Pașca a fost portretizat constant ca erou social. Digi24 îi dedica în 2018 reportajul „Povestea bunului samaritean din Bihor. În 13 ani, peste 2000 de persoane au fost îngrijite de Viorel Pașca”, cu imagini în care acesta spală și tunde bolnavi, prezentat ca omul care a găsit adăpost pentru „peste 2000 de oameni uitați de familie și de stat”. Bihoreanul scria în 2021 despre „Singuri în moarte”, documentând cimitirul „oamenilor nimănui” din Dumbrava și subliniind că Pașca îngrijește sute de persoane fără altă plasă de siguranță. Oradea24 îl numea, în 2023, „îngerul cu chip de om”, „bihoreanul care a avut grijă de peste 2.500 de oameni”, iar Gândul îl prezenta drept „bunul samaritean de la Dumbrava”, lăsându-l să ironizeze controalele („au pozat două muște, mi-au căutat prin beci”) și publicând la final conturile IBAN ale asociației. În 2025, eBihoreanul titra „Concluziile controlului de la Dumbrava (…) „Bunul Samaritean” Viorel Pașca n-a încălcat nicio lege”, folosind explicit rezultatul unei verificări administrative pentru a-i valida nevinovăția.

După descinderile DIICOT, același personaj apare în titluri de tip „azilele groazei din Bihor”, „rețeaua azilelor ilegale condusă de bihoreanul Viorel Pașca”, „Orori sub mască umanitară”, „sute de oameni îngropați pe câmp”, iar publicațiile construiesc profile de tip „Cine este Viorel Pașca, «Bunul Samaritean» din Bihor acuzat că a ținut mii de bătrâni în condiții mizere pentru pensii și donații”. E doar aparent o schimbare de ton de la „alb” la „negru”. În realitate, narațiunea se mută de la „omul care face treaba statului” la întrebarea „cum a ajuns statul să tolereze un sistem paralel în jurul unei persoane?”. Iar la această întrebare răspund cifrele oficiale.

România care îmbătrânește: presiunea de fond

Strategia națională privind îngrijirea de lungă durată și îmbătrânirea activă pentru 2023–2030 pornește de la un diagnostic demografic net: ponderea populației vârstnice (65+) crește accelerat și este estimată să ajungă la circa 27,7% din populația adultă până în 2030. Documentul precizează că îmbătrânirea populației duce la o creștere a numărului de persoane în vârstă solicitante de îngrijiri de sănătate și sociale, inclusiv de îngrijire de lungă durată.

Strategia definește principii clare: îngrijire centrată pe persoană, plan individualizat de asistență și îngrijire, susținerea cu prioritate a îngrijirii la domiciliu și în comunitate, sprijin pentru îngrijitorii informali. Investițiile anunțate vizează centre de zi, unități de îngrijire la domiciliu și servicii comunitare, cu finanțare din PNRR și din bugete locale și centrale.

Dar strategia recunoaște implicit ceva ce în case ca Dumbrava se vede concret: România produce mai mulți vârstnici dependenți decât poate gestiona confortabil sistemul formal de îngrijire de lungă durată. În lipsa unei capacități suficiente și bine distribuite, nevoia „se revarsă” către soluții informale – familie, vecini, parohii – și către rețele paralele, licențiate sau nu, care umplu golurile lăsate de stat.

Ce poate duce sistemul licențiat

Cel mai bun punct de plecare pentru dimensiunea oficială sunt datele comunicate de Ministerul Muncii către Economedia în iulie 2023: în Registrul electronic unic al serviciilor sociale erau licențiate 759 de cămine pentru persoane vârstnice, dintre care 639 erau private, iar 120 aparțineau furnizorilor publici (DGASPC-uri și autorități locale). Căminele publice beneficiază de alocări anuale de la bugetul de stat prin DGASPC, în timp ce căminele private funcționează ca afaceri sau ca entități non profit care depind de tarife, donații și, în anumite condiții, subvenții.

Pentru alte tipuri de servicii – centre pentru persoane adulte cu dizabilități, servicii de zi, locuințe protejate – Ministerul Muncii și ANPD publică registrul general al serviciilor sociale licențiate și structura furnizorilor acreditați. La 8 mai 2026, un document al ministerului arată că există 1.510 furnizori publici de servicii sociale (39%) și 2.371 furnizori privați (61%), ceea ce indică o predominanță numerică a sectorului privat în oferta licențiată.

La nivel local, rapoartele de activitate ale DGASPC-urilor și ANPIS indică grade ridicate de ocupare: centrele rezidențiale pentru vârstnici și pentru adulți cu handicap funcționează frecvent la 90–100% capacitate, cu liste de așteptare persistente. Avocatul Poporului notează, de pildă, pentru unele județe, doar 202 locuri în centre rezidențiale pentru persoane adulte cu dizabilități raportate la populația județului, ceea ce lasă un număr semnificativ de persoane în afara sistemului instituțional.

Din aceste date se conturează un tablou simplu: oferta licențiată există și e majoritar privată, dar funcționează aproape la plafon, în condițiile unei populații vârstnice în expansiune. Spațiul dintre nevoia reală și locurile disponibile devine, structural, un „no man’s land” în care apar inevitabil formule improvizate, centre „pe hârtie” și azile fără licență.

2026: mai multe cămine, aceeași logică

Lista MMSS cu căminele pentru persoane vârstnice licențiate la 10 iunie 2026 arată că rețeaua a continuat să crească și a ajuns la 795 de cămine licențiate (cod 8730 CR‑V‑I). Comparată cu fotografia din iulie 2023, această listă sugerează o creștere de 36 de cămine în mai puțin de trei ani, de la 759 la 795. La o primă lectură a registrului, expansiunea nu pare să fi schimbat natura sistemului. Dimpotrivă, județe precum Ilfov, Bihor, Cluj sau Constanța arată o densitate mare de furnizori privați, uneori cu mai multe centre operate de aceeași entitate.

Această continuitate este importantă. Dacă după „azilele groazei” din Ilfov, din 2023, reacția publică a fost că statul va curăța sistemul, datele din 2026 indică mai degrabă o consolidare a aceluiași model: mai multe centre, dar în aceeași logică structurală, cu privatul dominant și cu statul în rol de finanțator, licențiator și controlor – adică exact actorul care a eșuat să prevină marile scandaluri.

Business-ul îngrijirii: profit, subvenții, bani publici

Analiza Frames preluată de Economedia în 2023 arată că afacerile firmelor cu cod CAEN 8730 (activități ale căminelor de bătrâni și ale căminelor sociale) au explodat în ultimii ani. Cifra de afaceri cumulată a acestor firme a crescut de la 4,61 milioane lei în 2008 la 156,6 milioane lei în 2021 și 206 milioane lei în 2022, iar profitul s-a majorat la 45,7 milioane lei. Numărul companiilor active a ajuns la 223 în 2022, cu o concentrare semnificativă în București, Ilfov, Timiș, Argeș și Constanța. În paralel, statul a crescut puternic finanțarea programului de subvenționare a serviciilor sociale private fără scop lucrativ. La solicitarea Economedia, Ministerul Muncii a precizat că bugetul total al programului a urcat în 2023 la 117,5 milioane lei, față de 26,7 milioane lei în 2022, și că 74.666.623 lei (aproximativ 64%) au fost alocați serviciilor sociale destinate persoanelor vârstnice. Suma a fost majorată după ce valoarea medie a subvenției lunare nu fusese actualizată din 2008, fiind stabilită prin HG 578/2022.

Important: normele precizează că doar furnizorii privați fără scop lucrativ – asociații, fundații, culte – pot primi aceste subvenții direct de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, în completarea resurselor proprii. Nivelul mediu lunar de subvenție este de ordinul a 1.000 lei/persoană pentru servicii cu cazare și 600 lei/persoană pentru servicii fără cazare. Afacerile private comerciale nu intră în această schemă, deși beneficiază indirect de mediul creat de stat și de faptul că locurile publice sunt insuficiente.

Rezultatul agregat este un ecosistem mixt:

rețea publică de cămine și centre, subdimensionată și sub presiune;

rețea privată/nonprofit licențiată, numeric majoritară, alimentată parțial din bani publici;

rețele paralele – legale, dar sub standarde, și ilegale – care absorb cererea pe care nici publicul, nici privatul formal nu o pot acoperi.

Golul structural în care se inserează rețelele informale

Pe fundalul acestui sistem, cazul Pașca nu arată ca un accident moral izolat, ci ca un produs tipic al unui gol structural. Strategia de îngrijire de lungă durată recunoaște că îngrijirea la domiciliu și în comunitate trebuie susținută, dar infrastructura pentru îngrijire informală – rude, vecini, parohii – rămâne, de facto, improvizată. Când o comunitate rurală ca Dumbrava oferă, printr-un actor carismatic, un „imperiu al bunătății” pentru sute de persoane fără familie, statul poate fi tentat să privească în altă parte: presiunea socială se reduce, plângerile se dispersează, iar responsabilitatea este transferată tacit către „Bunul Samaritean”. Declarațiile ulterioare ale oficialilor nu contrazic această logică. Premierul Ilie Bolojan spune, la TVR 1, că „știe ce a văzut din informațiile publice” și că Guvernul a aprobat un ajutor de urgență pentru relocarea persoanelor din „azilele ilegale”, dar nu discută explicit despre ani de toleranță instituțională. Jurnalista Carla Tănasie sintetizează acest fond într-o formulare devenită virală: „Viorel Pașca a fost lăsat de statul român să funcționeze ilegal, pentru că făcea treaba pe care statul nu era în stare să o facă”.

Cifrele oficiale sprijină, indirect, această afirmație:

populația vârstnică crește și, odată cu ea, prevalența nevoii de îngrijire de lungă durată oferta licențiată este insuficientă și inegal distribuită, cu centre la capacitate maximă și județe cu foarte puține locuri; statul injectează zeci de milioane de lei anual în sectorul privat/nonprofit de îngrijire, dar nu reușește să elimine zonele gri și centrele „la negru”. În acest cadru, faptul că o rețea de azile improvizate, fără licență, a putut funcționa ani la rând cu sute de beneficiari nu mai pare excepția șocantă, ci consecința unui sistem care se bazează, în practică, pe „soluții de avarie” – inclusiv ilegale – atunci când nu mai are loc în structurile oficiale.

****Sinteză realizată cu ajutorul unui flux de monitorizare de date asigurat de platforma de monitorizare media NewsVibe Romania. Analiza, datele și imaginile prezentate au fost îmbunătățite cu ajutorul unor instrumente de Machine Learning și Artificial Intelligence.