ANALIZĂ Pro-schimbare, dar anti-avort: România în care spitalele blochează întreruperile de sarcină și tinerii le resping, într-o Europă care le garantează

În România, un sondaj INSCOP arată o generație tânără majoritar anti-avort (58,4% împotrivă, 35,5% de acord), în timp ce infrastructura publică pentru întrerupere de sarcină este deja aproape inexistentă la nivel de spitale de stat. În restul UE, opinia publică este mult mai favorabilă dreptului la avort, dar accesul efectiv rămâne foarte inegal, cu cazuri extreme precum Polonia, unde legislația restrictivă împinge femeile către mobilitate intra UE sau soluții informale.

Ce spun tinerii din România despre avort

Barometrul Național al Tinerilor, realizat de INSCOP Research la începutul lui 2026 pe un eșantion reprezentativ de români între 18 și 35 de ani și publicat în martie 2026, arată că doar 35,5% dintre tineri declară că sunt de acord cu avortul. 58,4% se declară împotrivă, iar 6,1% nu știu sau nu răspund.

Acceptarea este mai ridicată în rândul tinerilor din mediul urban, cu studii superioare și venituri mai mari, în timp ce opoziția față de avort este mai puternică în mediul rural și la cei cu educație și venituri mai reduse. Când întrebarea se mută de la principiu la rolul statului, cifrele se schimbă, dar nu fundamental. Doar 29,1% dintre tinerii chestionați cred că statul ar trebui să garanteze prin lege accesul la avort în spitalele publice. Dintre cei care spun că sunt de acord cu avortul, 82,1% sunt de acord și cu ideea ca statul să asigure prin lege aceste servicii în spitalele publice, semn că în interiorul minorității pro avort există o viziune coerentă asupra rolului instituțiilor.

Paradoxul devine evident când pui aceste date lângă alte rezultate ale aceluiași barometru. Peste 60% dintre tinerii români spun că preferă schimbarea și ideile noi în locul păstrării lucrurilor „așa cum sunt”, iar comentariile lui Remus Ștefureac, director INSCOP, descriu tinerii ca „motorul schimbării” într o societate blocată. Pe subiectul avortului, însă, aceeași generație se aliniază reflexelor conservatoare ale societății, nu unei agende de extindere a accesului la drepturi

Câte spitale din România fac avort la cerere și cât costă

În realitate, accesul la avort la cerere în sistemul public aproape a dispărut. Un raport al Asociației Moașelor Independente (AMI), publicat în martie 2024, arăta că, din 176 de unități medicale publice cu secții de obstetrică ginecologie, doar 7 spitale publice mai fac avorturi la cerere în acord cu ghidurile medicale și cu legea – adică avort medicamentos până la 9 săptămâni și avort chirurgical până la 14 săptămâni. Peste 80% dintre spitalele publice nu oferă deloc servicii de avort la cerere, deși procedura este legală, iar restul o fac cu limite de vârstă mai mici decât cele din legislație sau refuză să ofere informații clare.

Dincolo de această fotografie statistică, investigații de presă și rapoarte internaționale arată cum se construiește în timp un blocaj de facto. În aprilie 2025, organizația Human Rights Watch a publicat un raport amplu despre România – „It’s Happening Even Without You Noticing” („Se petrece fără să îți dai seama”) – în care descrie „obstacole tot mai mari” în calea accesului la avort și la servicii de sănătate sexuală și reproductivă. Raportul arată că avortul la cerere este legal până la 14 săptămâni de sarcină, dar tot mai multe spitale publice și tot mai mulți medici refuză să ofere acest serviciu. Autoarea raportului notează că „femeile și fetele din România se confruntă cu un peisaj tot mai ostil când încearcă să ia decizii despre propriul corp”, iar statul „permite ca lipsa de informații, de disponibilitate și de accesibilitate să împiedice accesul la servicii esențiale”.

HRW citează un sondaj realizat de Centrul FILIA și Centrul Euroregional pentru Inițiative Publice (CEIP) în 242 de spitale publice, între februarie și mai 2021: mai puțin de jumătate dintre aceste spitale ofereau avort la cerere sau avort medicamentos, iar în 11 județe nu s-a înregistrat niciun avort la cerere în spitalele publice în acel an.

În același raport, o moașă intervievată explică faptul că unii medici dispuși să facă avort sunt opriți de conducerile spitalelor, în timp ce alții invocă obiecția de conștiință fără să trimită pacienta către o altă unitate, ceea ce transformă o alegere personală într un blocaj instituțional. Human Rights Watch notează și cazuri de dezinformare: medici care reduc în mod arbitrar limita legală de vârstă a sarcinii sau cer, în mod greșit, acordul obligatoriu al părinților pentru adolescente de 16–17 ani, deși legea le permite acestora să acceseze servicii de sănătate sexuală fără acordul părinților.

În octombrie 2025, o investigație Digi24 confirmă dimensiunea blocajului. Jurnaliștii contactează 200 de spitale de stat, primesc răspunsuri de la 87 și află că în 49 dintre ele nu există niciun medic dispus să facă avorturi la cerere. O parte dintre medici invocă motive religioase („nu pot să omor un copil”, „Dumnezeu nu vrea”), alții dau vina pe lipsa cadrului clar sau pe presiuni interne. În urma dezvăluirilor, jurnalistul Cristian Tudor Popescu comentează, într o intervenție difuzată și reluată de mai multe publicații, că femeia ajunge „într o situație inferioară unui deținut”, deoarece un deținut are garantat accesul la servicii medicale, în timp ce o femeie nu poate beneficia de o procedură legală în sistemul public.

În februarie 2026, un reportaj ProTV, pornind de la același raport al AMI, reia sintetic problema: „Doar 7 spitale publice din România mai fac întreruperi de sarcină la cerere”, deși avortul la cerere este legal până la 14 săptămâni. Reportajul explică și dimensiunea financiară a blocajului: întreruperea de sarcină este, de regulă, un serviciu cu plată, inclusiv în spitalele de stat, iar costurile ajung, în medie, până la 1.800 de lei pentru avort medicamentos și până la 4.800 de lei pentru avort chirurgical. Pentru o tânără cu venit mic sau pentru o studentă fără sprijin familial, sume de acest tip sunt de neatins.

În acest context, inițiative europene recente propun utilizarea unor fonduri UE pentru a sprijini femeile din țări cu acces limitat – inclusiv România – să călătorească în alte state membre pentru a face avort în siguranță, dacă nu găsesc servicii în țară. Soluția recunoaște indirect faptul că, deși legea românească este permisivă, sistemul medical o golește de conținut.

De ce este avortul atât de greu de accesat în România, deși este legal? Tripla barieră: lege, spitale, costuri

Toate aceste straturi – sondajul INSCOP, raportul HRW, investigațiile de presă – converg către aceeași concluzie: în România, obstacolul nu este (încă) litera legii, ci o triplă combinație de refuz instituțional, costuri prohibitive și stigmat social. Legea permite avortul la cerere până la 14 săptămâni, dar spitalele publice refuză în masă să facă procedura, medicii invocă obiecția de conștiință fără să asigure trimiterea mai departe, iar statul nu sancționează aceste practici și nu garantează prin mecanisme clare dreptul pacientelor. Pe deasupra, prețurile ridicate, neacoperite de Casa Națională de Asigurări de Sănătate, transformă un drept teoretic într un serviciu accesibil doar pentru cele cu bani.

Sociologi și analiști ai tinerilor, citați în studii publicate de Fundația Friedrich Ebert în 2024 și în analize INSCOP din 2025 privind opțiunile electorale ale tinerilor, vorbesc despre o generație „împinsă între frustrări materiale și un conservatorism valoric accentuat”. Tinerii se simt abandonați de instituții, se informează preponderent din mediul online, unde mesajele antisistem se împletesc cu discursuri naționaliste și religioase, dar în același timp nu au acces la educație sexuală serioasă și la informații clare despre sănătatea reproductivă. Într un asemenea context, nu e surprinzător că mulți reproduc poziții anti avort fără să le lege de experiența concretă a femeilor care se lovesc de ușa închisă a spitalelor.

Human Rights Watch leagă direct această situație de „moștenirea traumatică” a perioadei Ceaușescu, când avortul a fost interzis, iar politicile pronataliste au dus la decese și suferințe masive, dar și de eșecul statului post 1989 de a construi un cadru coerent de educație sexuală și de garantare a serviciilor de sănătate reproductivă. Raportul vorbește explicit despre „un regres periculos al drepturilor reproductive”, produs nu prin schimbări de lege spectaculoase, ci „fără să îți dai seama”, prin decizii acumulate în timp în spitale, în cabinete, în tăcerea administrațiilor.

Cum arată accesul la avort în Europa de Vest și ce spun sondajele de opinie despre avort în UE

Pe fundalul acestei crize românești, fotografia Vestului european arată diferit. În state precum Franța, Belgia sau Olanda, avortul este, în general, decontat integral sau parțial de sistemele publice de sănătate. Pentru pacientă, asta înseamnă că procedura este gratuită sau cu cost redus, iar discuțiile publice privesc mai ales detaliile de reglementare – până la ce săptămână este permis avortul medicamentos sau cel chirurgical, ce forme de consiliere sunt necesare, ce perioadă de reflecție se impune – nu ideea de a interzice avortul în sine.

Ca reper de opinie publică, datele din Marea Britanie – deși țara nu mai face parte din UE – sunt relevante pentru spațiul vest european. Un sondaj Ipsos realizat între 16 și 19 mai 2025, publicat în iunie 2025, arată că 71% dintre britanici cred că avortul ar trebui să fie legal în toate sau în majoritatea cazurilor. Doar o minoritate spune că avortul ar trebui interzis complet sau permis doar în circumstanțe foarte limitate. Normativul public de bază rămâne pro drept la avort.

Același sondaj scoate însă la iveală și o ruptură internă. În grupul de vârstă 16–34 de ani, doar 46% dintre bărbați consideră că avortul ar trebui să fie legal în toate sau în majoritatea situațiilor, față de 71% în ansamblul populației. Presa britanică și organizațiile pro drepturi reproșează creșterea unui curent conservator în rândul bărbaților tineri, influențat de conținut online anti feminist și de „manosferă”. Cu toate acestea, aceste nișe conservatoare nu modifică, deocamdată, cadrul legal sau accesul real în spitale. Diferența față de România este clară. În Vest, majoritățile largi pro avort se sprijină pe sisteme de sănătate care chiar asigură aceste servicii, de regulă fără costuri majore pentru paciente. În România, un nivel de opoziție față de avort comparabil cu nișele conservatoare din Vest este prezent în rândul majorității tinerilor și se suprapune peste un sistem medical care se comportă ca într un stat cu interdicție parțială sau totală.

Polonia vs România: interdicție „de sus în jos” și interdicție „de jos în sus” la avort

Polonia oferă un contraexemplu util pentru înțelegerea cazului românesc. În octombrie 2020, Tribunalul Constituțional polonez a decis că avortul în caz de malformații grave ale fătului este neconstituțional, reducând drastic situațiile în care procedura este permisă și transformând, în practică, Polonia într un stat cu interdicție aproape totală a avortului. Rapoarte prezentate în cadrul Mecanismului Universal de Evaluare Periodică (UPR) al ONU și analize ale organizațiilor pentru drepturile omului au documentat ulterior cazuri în care medicii au refuzat să intervină chiar și când viața femeii era în pericol, de teamă de consecințe penale.

Un studiu publicat în august 2024 în revista „Contraception” compară atitudinile tinerilor polonezi înainte și după această decizie. Cercetarea analizează două eșantioane reprezentative de elevi de ultim an de liceu, în 2018 și 2021, și arată că, după 2020, a crescut sprijinul tinerilor pentru avort în caz de malformații severe ale fătului și atunci când sănătatea mamei este în pericol. Autorii notează că protestele masive și relatările despre cazuri dramatice au schimbat percepțiile adolescenților, în special ale fetelor, care au devenit mai sensibile la argumentul protejării sănătății și vieții femeii.

În același timp, numărul avorturilor legale în Polonia a scăzut drastic, iar mii de femei au fost nevoite să călătorească în alte state UE, precum Cehia, Germania sau Slovacia, pentru a avea acces la întreruperea de sarcină. Restricțiile de circulație din pandemie au îngreunat și mai mult aceste deplasări, crescând presiunea asupra celor cu resurse financiare limitate. Aici, interdicția este clar „de sus în jos”: vine prin decizie constituțională și legislație, iar societatea civilă și o parte a tinerilor reacționează, crescându și sprijinul pentru avort în anumite situații.

Comparată cu România, diferența este de mecanism. În Polonia, statul și instanțele închid poarta explicit, iar reacția tinerilor – cel puțin în cazurile extreme – este de contestare a acestei direcții. În România, legea rămâne permisivă, dar spitalele, medicii și costurile ridicate închid poarta în mod practic, „de jos în sus”, fără un moment formal de interdicție, iar tinerii, în ansamblu, nu par să se opună acestui lucru, ci tind să se plaseze împotriva avortului.

Factorii care împiedică tinerele din România și UE să facă avort: religie, bani, spitale și politică

Explicațiile specialiștilor și ale organizațiilor pentru drepturile omului pentru această situație converg în jurul câtorva factori. În România, un rol esențial îl joacă influența religiei în spațiul public și în sistemul medical: medici care invocă des „voia lui Dumnezeu”, spitale în care conducerea descurajează sau interzice tacit procedura și rețele de organizații religioase care promovează nașterea cu orice preț. Human Rights Watch arată că statul nu a reglementat clar obiecția de conștiință și nu obligă spitalele să asigure prin alți medici sau prin trimitere accesul la servicii, ceea ce transformă convingerile personale în bariere de sistem.

La aceasta se adaugă lipsa educației sexuale reale în școli, fapt semnalat atât în rapoarte internaționale, cât și în studii despre tineri. Mulți tineri români ajung la vârsta adultă fără informații corecte despre contracepție, sănătate reproductivă și drepturi, iar percepția lor despre avort este formată mai ales de mesaje religioase, familie și medii online polarizate. În paralel, scena politică oferă ca principale vehicule de „schimbare” partide și lideri cu discurs conservator pe teme de familie și drepturile femeilor, ceea ce consolidează răspunsurile anti avort.

În alte state UE, factorii care limitează accesul tinerelor la avort sunt de altă natură sau de altă intensitate. În Vestul european, barierele sunt mai degrabă legate de distanța față de clinici, de termenele legale sau de reguli procedurale (perioade de reflecție obligatorii, consiliere), dar în general costul este mic sau nul, iar spitalele oferă serviciul ca parte a practicii uzuale. În Polonia, barierele sunt în primul rând legale și politice: interdicție aproape totală, risc penal pentru medici, presiune religioasă puternică, care împing femeile în afara țării.

România se află între aceste două lumi: are o lege relativ permisivă, ca Vestul, dar un acces efectiv mult mai apropiat de experiența Poloniei; are tineri care declară că vor schimbare, dar resping avortul; are spitale publice care tratează un drept legal ca pe un serviciu opțional și scump. În acest contrast se joacă, de fapt, bătălia pentru drepturile reproductive în anii următori.

Cazuri concrete: ce înseamnă, în practică, „nu se fac avorturi la cerere”

Dincolo de cifre, anchetele de presă și relatările femeilor fac dovada a cum arată, la nivel de viață cotidiană, această interdicție „de jos în sus”. Într-o investigație Digi24 din octombrie 2025, o tânără povestește cum a sunat succesiv la mai multe spitale de stat din județ și din județele vecine, pentru a programa un avort la cerere, și a primit, de fiecare dată, răspunsul că „nu se fac astfel de intervenții aici” sau că „toți medicii refuză din motive de conștiință”. În final, a ajuns la o clinică privată, unde a plătit o sumă pe care a putut să o acopere doar cerând bani împrumut, deși, formal, avea dreptul la procedură în sistemul public.

Raportul Human Rights Watch din aprilie 2025 descrie și situații în care femei din mediul rural parcurg zeci sau sute de kilometri pentru a găsi un spital în care medicii acceptă să facă avort. O femeie intervievată povestește cum a fost refuzată la un spital județean, trimisă la un alt spital din același județ și, în final, a fost sfătuită „să caute pe internet” o clinică privată în alt oraș, deoarece „la noi nu se fac avorturi”.

Pentru cineva cu venit mic, costurile de transport, cazare și intervenție medicală devin rapid imposibil de suportat.

Alte cazuri relatate includ adolescente care ajung târziu în sarcină din cauza rușinii și a lipsei de informații, sau situații în care medicii descurajează activ avortul, spunându le pacientelor că „mai bine păstrează copilul”, fără să le prezinte opțiunile legale sau riscurile medicale. Toate aceste episoade conturează o realitate în care legea rămâne, dar accesul concret depinde de orașul în care locuiești, de banii pe care îi ai, de medicul pe care îl întâlnești și, uneori, de noroc.

Mize politice imediate: Codul penal, spitalele publice și partidele preferate de tineri

Pe termen scurt, discuția despre avort în România nu este doar una morală sau medicală, ci și una strict politică. În septembrie 2025, Europa Liberă a relatat despre un proiect de modificare a Codului penal privind „vătămarea fătului”, care introducea noi infracțiuni legate de făt după 14 săptămâni de sarcină și ridica semne de întrebare despre modul în care ar putea fi afectate inclusiv cazurile de avort terapeutic sau de pierdere spontană a sarcinii. Deși proiectul nu schimba direct articolul care reglementează avortul la cerere, mai mulți juriști și ONG uri au avertizat că ar putea crea un climat de teamă în rândul medicilor și ar împinge și mai mult practica medicală într o zonă gri.

În același timp, dezbaterea publică a ajuns până la întrebarea dacă statul ar trebui să oblige explicit spitalele publice să ofere avort la cerere. Emisiuni ca „România în direct” de la Europa FM au pus direct pe masă întrebarea: „Trebuie obligați medicii să facă avort la cerere în spitalele publice?”, pornind de la datele investigației Digi24 și de la rapoartele ONG urilor. Unii propun o soluție de compromis – spitalele să fie obligate să asigure serviciul printr un anumit număr de medici sau prin contractarea unei clinici externe, chiar dacă o parte dintre doctori invocă obiecția de conștiință –, dar această discuție abia începe și nu s a tradus încă în inițiative legislative clare.

În fundal se află și modul în care votează și ce partide susțin tinerii. Un sondaj INSCOP din noiembrie 2025 arăta că 34% dintre tinerii români ar vota cu AUR dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri, partid cu discurs pronunțat conservator pe teme de familie și morală. Acest lucru sugerează că aceiași tineri care declară în majoritate că sunt împotriva avortului sunt și baza electorală a unor partide care, în viitor, ar putea susține limitări explicite ale accesului sau, dimpotrivă, ar putea fi presați să clarifice legislativ rolul spitalelor publice.

În acest cadru, miza nu este doar dacă România va copia modelul Poloniei la nivel de lege, ci și dacă va rămâne blocată în actuala interdicție „de jos în sus”, în care spitalele fac politica reală, sau dacă va exista o decizie politică explicită – într un sens sau în altul – despre ce înseamnă, concret, dreptul la avort într un stat membru al Uniunii Europene.

Analiză realizată cu sprijinul Perplexity