Societatea deschisă și dușmanii ei narativi

Uneori, dezbaterea publică pare că face mai mult rău decât bine. Televizoarele sunt pline de oameni care ne explică de ce la noi benzina e mai scumpă decât la alții, de ce curentul electric e și el mai scump, de ce sistemul nostru de prețuri îi pedepsește pe cei care folosesc curent în loc de lemn sau gaz etc. Mai nou, aproape că îți trebuie contabil și avocat dacă îți pui panouri fotovoltaice: facilități, taxare și câte și mai câte apar și dispar cu o lipsă de previzibilitate care deja e regulă, nu excepție.

Ciudat este că temele acestea sunt recurente – în fiecare vară sunt probleme cu apa și curentul electric, în fiecare iarnă se blochează toată țara la prima zăpadă mai abundentă. Ziua se consumă prea puțin curent și seara prea mult… nu poți să nu te gândești că, totuși, la cum au explodat prețurile de la liberalizarea care, teoretic, trebuia să facă energia ieftină, accesibilă și sustenabilă (așa spunea Comisia Europeană acum 20 de ani, când se pregătea acest proces), statul și ăștia cărora le plătim electricitatea ar trebui să vină cu o soluție. Nu de alta, dar povestea asta cu responsabilizarea cetățeanului, care, totuși, plătește, a devenit enervantă. Mergeți mai puțin cu mașina, nu mai folosiți atâta plastic, mâncați mai puțină carne… Eu înțeleg responsabilizarea, mai ales dacă este vorba despre cauze care pur și simplu au nevoie de suport public pentru că sunt ignorate de instituții, piață etc. Dar, parcă, în ultima vreme, tot timpul e o urgență, tot timpul oamenii trebuie să înțeleagă și, ușor, ușor, parcă treaba instituțiilor, dar și a marilor organizații de afaceri începe să fie să ne convingă de chestii, să mai promoveze o schimbare de mentalitate, o campanie socială… Repet, în limite normale pot să înțeleg această promovare a participării civice, dar uneori pare că anumite instituții și anumiți operatori de pe piețe critice și bine plătite preferă să ne livreze explicații și îndemnuri în loc să își facă treaba și să găsească soluții economice și tehnice, să investească în infrastructură, să facă lobby la porțile semnificative din Europa și de pe toată planeta, în așa fel încât să nu mi se spună vara că trebuie să închid lumina noaptea, dar să o deschid în miezul zilei, că abia atunci e ieftină, dar e multă, dezechilibrează rețeaua și mai și profită bulgarii de ea.

Apare, desigur, și o altă întrebare. Sigur că trebuie dezvoltată infrastructura (de stocare, de exemplu, pentru energia electrică și pentru gaz), dar pare că suferim mai rău decât alții la treaba asta. Pe undeva, nu mai e doar o problemă de bani, pare și una de planificare și competență. Iar reacția statului și a actorilor de pe piața energiei este să rostogolească dezbaterea până trece vara, trece seceta – și cea de apă, și cea de subiecte politice -, se întorc parlamentarii și, împreună cu ei, sacul de box preferat al nemulțumirilor publicului nostru.

Există într-o bună parte a societății o impresie – rămâne de văzut cât de fundamentată este -, că de la criza de la sfârșitul anilor 2000, începutul anilor 2010 încoace, Uniunea Europeană s-a abătut ușor-ușor de la componenta socială și de garantare a prosperității cetățenilor și a devenit treptat mai neoliberală, compensând sau camuflând această atingere a limitelor prosperității printr-un progresism mai degrabă declarativ. Sigur, nici contextul internațional nu a ajutat, nici pandemia și am ajuns, economic și politic, unde știm cu toții că am ajuns. Nevoile publicului nu se pot regla discursiv, nici prin hei-rup, nici prin îndemnuri, nici prin responsabilizare întru sacrificiu. Păstrând proporțiile, trebuie spus că așa s-au prăbușit regimurile comuniste, cu 35 de ani în urmă. Sistemul politic trebuie să producă bunăstare, nu să ne convingă să fim mulțumiți cu mai puțin, eventual și cu prețuri mai mari. Până să se mire de eficiența propagandei celorlalți, societatea deschisă trebuie să înceteze să își mai facă anti-reclamă.