acum 6 ore
Pro-europenii timizi
Darie Cristea, Director de Cercetare INSCOP Research
Opinii
Foto INSCOP.ro
A trecut o lună de la marele vot din 18 mai 2025, care a încheiat lungul an electoral 2024. A rămas așa, în suspensie, o chestie metodologică, dar una de care au prins drag și presa și publicul larg și despre care s-a tot vorbit pe aici. Doamnelor și domnilor... cântă pentru dumneavoastră... doar o dată la patru ani în orașul nostru: desigur, Spirala Tăcerii. Deci să clarificăm puțin, cumva tehnic, despre ce este vorba.
Am spus-o, au spus-o și alți colegi: unii o folosesc când trebuie să își acopere eșecurile din sondaje. Dar fenomenul spiralei tăcerii există. Este real și, din păcate, extrem de greu de măsurat. În cazul sondajelor, spirala se sprijină până la urmă pe o minciună a publicului, care, la un moment dat, nu vrea să coopereze cu institutele de sondare a opiniei publice. Motive pot fi teama de a declara opinia reală, rușinea de a declara o opinie altfel decât cea pe care crezi că o au oamenii „normali”, dar și revolta, miștoul sau, mai nou provocarea. Mă rog, teoria problemei este mai complexă, dar totuși clară. Ea nu face însă obiectul acestui articol, ci al unei versiuni academice a lui, pe care o voi pregăti în următoarele zile. Ce trebuie spus acum e că spirala tăcerii nu are dimensiune ideologică și nici nu are mare legătură cu conținutul opiniei sau opțiunii vizate. E mai degrabă vorba de încadrarea într-un context social. Ea se bazează pe polarizările care sunt specifice opiniei publice și pe modul în care oamenii își percep opțiunea ca diferită de a majorității, de a celor care gândesc „corect” sau de a celor care reprezintă punctul de vedere „legitim”, dezirabil, poate oficial etc.
La bază, teoria spiralei tăcerii pornea de la constatarea autocenzurării în public a opiniilor pe care emițătorii lor le văd ca fiind minoritare, cel mai probabil în ideea de a nu se izola față de linia de gândire a grupului, liderului etc. Și e ceva ce apare de la grupuri mici și interacțiuni cotidiene, până la grupuri mari, sofisticate, opinii politice, profesionale etc. Și se poate aplica la multe scenarii care implică exprimarea în public a opiniei: de la acceptarea într-un grup de adolescenți a ce tricou e cool și ce tricou nu e cool, sau cum s-o zice astăzi, până la ce opinii e normal să expună/ să nu expună în public un politician.
Încă de la început însă, povestea spiralei tăcerii, așa cum o gândește Elisabeth Noelle-Neumann, este construită în jurul fenomenelor electorale, în jurul sondajelor politice și, de ce nu, în jurul exprimării în public a opiniilor politice (exprimare ajunsă azi la un dubios apogeu, prin accesul oricui la marele public prin intermediul rețelelor de socializare).
Teoria evoluează și, atenție, spirala tăcerii nu trebuie să credem că apare legat doar de cei care au o opțiune minoritară numeric: putem spune că apare mai degrabă la cei care au o opțiune pe care o consideră excentrică. Se poate să fie, de exemplu, o opțiune minoritară pentru un politician extremist sau bizar. Dar la fel poate fi o opțiune acceptată de un număr mare de oameni, dar mai discretă ca expunere publică. Un exemplu: să zicem că, într-o societate, mass-media, instituțiile și chiar oamenii de afaceri spun că este bine să primim imigranți. Dintr-un motiv sau altul, o parte semnificativă a publicului nu vrea să accepte ideea. Dar nu este o temă cu care se poate ieși confortabil în public, în societatea respectivă. De exemplu, pentru că punctul de vedere anti-imigrație va fi asociat mai degrabă cu rasismul, xenofobia, înapoierea etc. Și atunci, această opinie este subreprezentată în dezbaterea publică, dar oamenii se exprimă la vot. Și apar surprizele, pentru că nu a existat de fapt o dezbatere. Se poate întâmpla și exact invers. Dacă într-o societate punctul de vedere conservator și anti-imigraționist este cel care pare majoritar, sau cel care domină dezbaterea publică și instituțiile, spirala tăcerii poate lucra, între sondaje și vot, pentru cealaltă tabără.
Nu mai vorbim despre faptul că, prin natura societății și a comunicării de masă de azi, avem mai multe publicuri și mai multe opinii publice, probabil, nu una singură, ca în Occidentul anilor ‘70. Deci scenariile sunt mai complicate. Și au mult de a face nu doar cu dinamica majoritate/minoritate, ci cu o opțiune împotriva normei sociale sau a ceea ce este perceput la un moment dat ca instituționalizat, legitim, cum se cuvine, ca normă. Tocmai aici apare interesul sociologic pentru fenomen. Dacă el ne explica, să zicem, în Franța sau RFG-ul anilor ’80 de ce un partid considerat nefrecventabil lua la alegeri 8% din voturi, în loc de 4%, cum profețeau sondajele, până la urmă nu era o tragedie. Era chiar un semnal de alarmă care poate trezea societatea și mainstreamul politic. Dar dacă fenomenul îți ascunde ascensiunea bruscă a unui curent de opinie radical, atunci avem o problemă. Asta ca să știm despre ce discutăm.
Dar repetăm: nu conținutul e cheia problemei. Spirala tăcerii nu apare doar la extremiști, sau doar la vegetarieni, sau doar la cei care se îmbracă de la second-hand. Nu. Apare la vegetarieni dacă ei percep că la un moment dat norma e să nu fii vegetarian, dar peste zece ani poate să apară la mâncătorii de vită dacă moda socială va se va uita urât la consumul de carne.
Strict legat de alegerile din 18 mai, având în vedere gradul de încărcare a atmosferei politice din jurul acelor alegeri și având în vedere că trăim cu toții în grupuri, rețele sau „geografii” ale căror opinii le vedem mai clar decât fantomatica opinie generală a societății, cel mai probabil au existat două spirale, una pentru candidatul George Simion, una pentru candidatul Nicușor Dan. Dacă ne uităm însă la al doilea criteriu – cine este mai zgomotos în spațiul public, cel puțin în diaspora, numita spirală s-a manifestat mai mult între susținătorii lui Nicușor Dan.
Dar permiteți, în final, să oferim pe scurt și o explicație cumva alternativă. Există în studiile electorale o... paradigmă să îi spunem, înrudită cu celebra spirală a tăcerii. Și ea pornește de la un fenomen electoral constatat, de data aceasta în UK. E cumva mai empirică, mai puțin dezvoltată teoretic decât povestea spiralei tăcerii. Este vorba despre conservatorii timizi (shy tories), care au făcut de râs sondajele la alegerile din UK din, de exemplu, 1992 și 2015. Shy tories sunt ca un fenomen al naturii, mai în glumă, mai în serios, apar din când în când, când conservatorii au probleme, dar nu apar în sondaje, ci direct la urne. Unii spun că e o manifestare particulară a spiralei tăcerii, dar nu putem să nu observăm că aici avem un concept definit pe conținut – conservatorii se ascund acolo de sondaje și votează decisiv ulterior, nu ceilalți. Deci nu e o spirală contextuală a tăcerii, ci un ritual socio-politic cel puțin interesant al votanților tory.
O diferență majoră însă față de povestea spiralei tăcerii este următoarea: nu știm dacă shy tories sunt o problemă de declarare a opțiunii politice în sondaje. Mulți nu își ascundeau opțiunea, ci participarea. Putem vorbi despre oameni cu opinii conservatoare, fără a fi neapărat votanți disciplinați ai Partidului Conservator, dar care la anumite momente decid să vină la vot, valoric, nu politic. Ei pot fi și un fenomen de prezență la vot în sprijinul conservatorilor deși, eventual, în sondaje își declarau, nu atât altă opțiune de vot, cât mai degrabă dezinteresul față de alegeri. Deci nu au spus altceva, ci au făcut altceva...
Fenomenul, chiar dacă neclarificat teoretic încă, este de interes pentru sociologii britanici. Cum spuneam, unii îl explică prin spirala tăcerii, alții prin mobilizarea unor alegători care nu intenționau inițial să participe dar se mobilizează rapid când își simt valorile în pericol, alții cred că pur și simplu vorbim despre erori și limite ale cercetării opiniei publice.
Dar să ne gândim la turul al doilea de la prezidențialele noastre din mai. Între tururi, sondajele au dat scoruri foarte apropiate pentru cei doi finaliști. Nicușor Dan a recuperat mult din decalajul indicat de votul de la turul I. Cu două zile înainte de vot căpătase un avans minim dar estimările bazate pe votul anterior îi dădeau diaspora lui George Simion. Analiștii indicau prezența masivă la vot drept singura șansă pentru Nicușor Dan.
Sincer, prezența nu a fost chiar masivă. Nu a fost mică, dar nici ceva nemaivăzut. Dar a fost suficientă, cât să marcheze o diferență necesară în favoarea lui Nicușor Dan. Și nici în diaspora nu a fost un scor atât de rău pentru candidatul pro-european. A fost spirala tăcerii? A fost. Într-un spațiu public și online dominat de supărările suveraniștilor, a fost. Dar nu știu dacă prin aceasta trebuie să înțelegem atât de mult autocenzurarea în sondaje a celor care votau cu Nicușor Dan. Mai degrabă vorbim despre mobilizarea unui segment de alegători cu valori europene și democratice clare, neinteresat de politică în mod uzual, dar care a considerat că trebuie să intervină în poate cele mai tensionate alegeri românești de după anul 2000 încoace. Oficial, cred că au apărut „pro-europenii timizi”.
Am spus-o, au spus-o și alți colegi: unii o folosesc când trebuie să își acopere eșecurile din sondaje. Dar fenomenul spiralei tăcerii există. Este real și, din păcate, extrem de greu de măsurat. În cazul sondajelor, spirala se sprijină până la urmă pe o minciună a publicului, care, la un moment dat, nu vrea să coopereze cu institutele de sondare a opiniei publice. Motive pot fi teama de a declara opinia reală, rușinea de a declara o opinie altfel decât cea pe care crezi că o au oamenii „normali”, dar și revolta, miștoul sau, mai nou provocarea. Mă rog, teoria problemei este mai complexă, dar totuși clară. Ea nu face însă obiectul acestui articol, ci al unei versiuni academice a lui, pe care o voi pregăti în următoarele zile. Ce trebuie spus acum e că spirala tăcerii nu are dimensiune ideologică și nici nu are mare legătură cu conținutul opiniei sau opțiunii vizate. E mai degrabă vorba de încadrarea într-un context social. Ea se bazează pe polarizările care sunt specifice opiniei publice și pe modul în care oamenii își percep opțiunea ca diferită de a majorității, de a celor care gândesc „corect” sau de a celor care reprezintă punctul de vedere „legitim”, dezirabil, poate oficial etc.
La bază, teoria spiralei tăcerii pornea de la constatarea autocenzurării în public a opiniilor pe care emițătorii lor le văd ca fiind minoritare, cel mai probabil în ideea de a nu se izola față de linia de gândire a grupului, liderului etc. Și e ceva ce apare de la grupuri mici și interacțiuni cotidiene, până la grupuri mari, sofisticate, opinii politice, profesionale etc. Și se poate aplica la multe scenarii care implică exprimarea în public a opiniei: de la acceptarea într-un grup de adolescenți a ce tricou e cool și ce tricou nu e cool, sau cum s-o zice astăzi, până la ce opinii e normal să expună/ să nu expună în public un politician.
Încă de la început însă, povestea spiralei tăcerii, așa cum o gândește Elisabeth Noelle-Neumann, este construită în jurul fenomenelor electorale, în jurul sondajelor politice și, de ce nu, în jurul exprimării în public a opiniilor politice (exprimare ajunsă azi la un dubios apogeu, prin accesul oricui la marele public prin intermediul rețelelor de socializare).
Teoria evoluează și, atenție, spirala tăcerii nu trebuie să credem că apare legat doar de cei care au o opțiune minoritară numeric: putem spune că apare mai degrabă la cei care au o opțiune pe care o consideră excentrică. Se poate să fie, de exemplu, o opțiune minoritară pentru un politician extremist sau bizar. Dar la fel poate fi o opțiune acceptată de un număr mare de oameni, dar mai discretă ca expunere publică. Un exemplu: să zicem că, într-o societate, mass-media, instituțiile și chiar oamenii de afaceri spun că este bine să primim imigranți. Dintr-un motiv sau altul, o parte semnificativă a publicului nu vrea să accepte ideea. Dar nu este o temă cu care se poate ieși confortabil în public, în societatea respectivă. De exemplu, pentru că punctul de vedere anti-imigrație va fi asociat mai degrabă cu rasismul, xenofobia, înapoierea etc. Și atunci, această opinie este subreprezentată în dezbaterea publică, dar oamenii se exprimă la vot. Și apar surprizele, pentru că nu a existat de fapt o dezbatere. Se poate întâmpla și exact invers. Dacă într-o societate punctul de vedere conservator și anti-imigraționist este cel care pare majoritar, sau cel care domină dezbaterea publică și instituțiile, spirala tăcerii poate lucra, între sondaje și vot, pentru cealaltă tabără.
Nu mai vorbim despre faptul că, prin natura societății și a comunicării de masă de azi, avem mai multe publicuri și mai multe opinii publice, probabil, nu una singură, ca în Occidentul anilor ‘70. Deci scenariile sunt mai complicate. Și au mult de a face nu doar cu dinamica majoritate/minoritate, ci cu o opțiune împotriva normei sociale sau a ceea ce este perceput la un moment dat ca instituționalizat, legitim, cum se cuvine, ca normă. Tocmai aici apare interesul sociologic pentru fenomen. Dacă el ne explica, să zicem, în Franța sau RFG-ul anilor ’80 de ce un partid considerat nefrecventabil lua la alegeri 8% din voturi, în loc de 4%, cum profețeau sondajele, până la urmă nu era o tragedie. Era chiar un semnal de alarmă care poate trezea societatea și mainstreamul politic. Dar dacă fenomenul îți ascunde ascensiunea bruscă a unui curent de opinie radical, atunci avem o problemă. Asta ca să știm despre ce discutăm.
Dar repetăm: nu conținutul e cheia problemei. Spirala tăcerii nu apare doar la extremiști, sau doar la vegetarieni, sau doar la cei care se îmbracă de la second-hand. Nu. Apare la vegetarieni dacă ei percep că la un moment dat norma e să nu fii vegetarian, dar peste zece ani poate să apară la mâncătorii de vită dacă moda socială va se va uita urât la consumul de carne.
Strict legat de alegerile din 18 mai, având în vedere gradul de încărcare a atmosferei politice din jurul acelor alegeri și având în vedere că trăim cu toții în grupuri, rețele sau „geografii” ale căror opinii le vedem mai clar decât fantomatica opinie generală a societății, cel mai probabil au existat două spirale, una pentru candidatul George Simion, una pentru candidatul Nicușor Dan. Dacă ne uităm însă la al doilea criteriu – cine este mai zgomotos în spațiul public, cel puțin în diaspora, numita spirală s-a manifestat mai mult între susținătorii lui Nicușor Dan.
Dar permiteți, în final, să oferim pe scurt și o explicație cumva alternativă. Există în studiile electorale o... paradigmă să îi spunem, înrudită cu celebra spirală a tăcerii. Și ea pornește de la un fenomen electoral constatat, de data aceasta în UK. E cumva mai empirică, mai puțin dezvoltată teoretic decât povestea spiralei tăcerii. Este vorba despre conservatorii timizi (shy tories), care au făcut de râs sondajele la alegerile din UK din, de exemplu, 1992 și 2015. Shy tories sunt ca un fenomen al naturii, mai în glumă, mai în serios, apar din când în când, când conservatorii au probleme, dar nu apar în sondaje, ci direct la urne. Unii spun că e o manifestare particulară a spiralei tăcerii, dar nu putem să nu observăm că aici avem un concept definit pe conținut – conservatorii se ascund acolo de sondaje și votează decisiv ulterior, nu ceilalți. Deci nu e o spirală contextuală a tăcerii, ci un ritual socio-politic cel puțin interesant al votanților tory.
O diferență majoră însă față de povestea spiralei tăcerii este următoarea: nu știm dacă shy tories sunt o problemă de declarare a opțiunii politice în sondaje. Mulți nu își ascundeau opțiunea, ci participarea. Putem vorbi despre oameni cu opinii conservatoare, fără a fi neapărat votanți disciplinați ai Partidului Conservator, dar care la anumite momente decid să vină la vot, valoric, nu politic. Ei pot fi și un fenomen de prezență la vot în sprijinul conservatorilor deși, eventual, în sondaje își declarau, nu atât altă opțiune de vot, cât mai degrabă dezinteresul față de alegeri. Deci nu au spus altceva, ci au făcut altceva...
Fenomenul, chiar dacă neclarificat teoretic încă, este de interes pentru sociologii britanici. Cum spuneam, unii îl explică prin spirala tăcerii, alții prin mobilizarea unor alegători care nu intenționau inițial să participe dar se mobilizează rapid când își simt valorile în pericol, alții cred că pur și simplu vorbim despre erori și limite ale cercetării opiniei publice.
Dar să ne gândim la turul al doilea de la prezidențialele noastre din mai. Între tururi, sondajele au dat scoruri foarte apropiate pentru cei doi finaliști. Nicușor Dan a recuperat mult din decalajul indicat de votul de la turul I. Cu două zile înainte de vot căpătase un avans minim dar estimările bazate pe votul anterior îi dădeau diaspora lui George Simion. Analiștii indicau prezența masivă la vot drept singura șansă pentru Nicușor Dan.
Sincer, prezența nu a fost chiar masivă. Nu a fost mică, dar nici ceva nemaivăzut. Dar a fost suficientă, cât să marcheze o diferență necesară în favoarea lui Nicușor Dan. Și nici în diaspora nu a fost un scor atât de rău pentru candidatul pro-european. A fost spirala tăcerii? A fost. Într-un spațiu public și online dominat de supărările suveraniștilor, a fost. Dar nu știu dacă prin aceasta trebuie să înțelegem atât de mult autocenzurarea în sondaje a celor care votau cu Nicușor Dan. Mai degrabă vorbim despre mobilizarea unui segment de alegători cu valori europene și democratice clare, neinteresat de politică în mod uzual, dar care a considerat că trebuie să intervină în poate cele mai tensionate alegeri românești de după anul 2000 încoace. Oficial, cred că au apărut „pro-europenii timizi”.
Feed personalizat de știri, căutare cu Inteligență Artificială și notificări într-o experiență mai interactivă.
