OPINIE: Partidele KGB

În urmă cu 10–15 ani, se vorbea – mai mult informal – despre planul Rusiei de a infiltra politica și presa românească și europeană. Existau atunci chiar nume de politicieni, analiști și jurnaliști despre care se spunea că sunt „sprijiniți” de Kremlin. Cu excepția câtorva profesori universitari și cercetători care semnalau acest lucru în publicațiile de specialitate, nimeni altcineva nu considera că acest subiect reprezintă cu adevărat un pericol, ci doar un joc ieftin al Rusiei, care nu va avea consecințe reale asupra țărilor democratice.

Astăzi putem spune, fără riscul de a greși, că nu există parlament în Europa de la a cărui tribună să nu vorbească, deghizat în politician național sau european, cel puțin un „reprezentant” al Kremlinului.

Evident, politicienii respectivi se feresc de acest „titlu”, dar se devoalează imediat prin reacțiile pe care le au față de subiecte sensibile pentru Moscova: dronele rusești, care penetrează ilegal teritoriul altor state (Polonia, România, Moldova etc.), prin discursuri politice, prin modul în care votează pe subiecte legate de geopolitica regională, prin narațiuni și prin directive transmise pe căi mai mult sau mai puțin vizibile. Această rețea de politicieni, construită în timp și susținută financiar atât la vedere, cât și în secret – exact cum a declarat Dmitri Medvedev într-un interviu, în urmă cu ceva timp – a reușit să pună sub semnul întrebării teme fundamentale pentru securitatea noastră: sprijinul pentru Ucraina, apartenența la NATO, legitimitatea Uniunii Europene sau siguranța energetică a continentului.

În urmă cu 10–15 ani, serviciile secrete și procuratura din România și din țările euro-atlantice nu vorbeau public pe această temă. În ultimii ani, într-o manieră neobișnuită, avem sute de rapoarte publice ale serviciilor secrete și investigații ale parchetelor care tratează infracțiuni extrem de grave, respectiv trădare și atac la siguranța națională.

Principalele „porți” prin care Rusia și-a făcut intrarea în politica națională și europeană sunt: (i) partidele politice, (ii) mass-media și (iii) rețelele sociale. Fiecare în parte merită o analiză distinctă. Voi începe azi cu partidele politice.

Pentru a înțelege fenomenul, trebuie să pornim de la rolul clasic al partidelor politice. Partidele sunt, de peste două secole, coloana vertebrală a democrațiilor moderne. Ele dau formă ideologiilor, construiesc programe și mediază relația dintre stat și cetățeni. Liberalismul, conservatorismul, social-democrația sau creștin-democrația nu sunt simple relicve din manuale, ci continuă și astăzi să definească viața politică a Europei. Dar aceste partide clasice au fost supuse, în mod constant, unui proces de erodare, de pierdere a credibilității, din motive diverse și complexe.

Pe acest fundal, în ultimele decenii, noi „curente” politice au pătruns în arenă, dar două, în mod particular, au atacat însăși fundația competiției politice: pe de o parte avem populismul, iar pe de altă parte au apărut ceea ce putem numi fără ezitare „Partidele KGB”.

Populismul: vocea care nu crede în nimic

Revoluția comunicațională a transformat politica într-un spectacol permanent. Rețelele sociale au înlocuit dezbaterea cu reacția instantanee, cu sloganul și cu emoția. În acest spațiu, populismul a înflorit. Spre deosebire de partidele clasice, partidele populiste nu se revendică dintr-o ideologie stabilă. Ele nu au o viziune coerentă asupra lumii, ci doar reflectă frustrările momentului.

Populiștii nu cred în nimic. Azi predică „independența națională”, mâine caută finanțări obscure. Azi flutură drapelul „valorilor tradiționale”, mâine negociază în spatele ușilor închise „redeschiderea minelor”. Populismul este o tehnică de captare a nemulțumirilor, nu o ideologie. Și tocmai de aceea a vulnerabilizat masiv sistemele politice clasice și a pregătit terenul pentru infiltrarea altor „jucători” malefici.

„Partidele KGB”: o metodă veche, cu mijloace noi

Nu este prima dată când Moscova folosește acest tip de instrument. În perioada interbelică, Cominternul a infiltrat partide și sindicate în toată Europa pentru a destabiliza regimurile democratice. După război, partidele comuniste din Europa de Vest – mai ales în Franța și Italia – au devenit, legal și democratic, coloana a cincea a Kremlinului.

Partidul Comunist Italian (PCI), condus de Palmiro Togliatti, a obținut aproape 19% la alegerile din 1946 și a urcat la 31% în 1948, în alianță cu socialiștii. Partidul Comunist Francez (PCF), condus de Maurice Thorez, a fost primul partid al Franței după război: 26% în 1945, 28,6% în 1946. În Finlanda, comuniștii au ajuns la 23%, în Belgia la 13%, în Olanda și Norvegia la peste 10%. În multe dintre aceste țări, comuniștii erau foarte aproape de a intra la guvernare.

Ani la rând, liderii acestor partide au negat dependența de Moscova. Dar, după căderea comunismului, documentele desecretizate au arătat limpede: PCI, PCF și alte partide similare au fost finanțate masiv de Kremlin, coordonate ideologic și sprijinite logistic. Erau partide doar cu numele. În realitate, erau operațiuni de tip KGB, sub acoperirea (aparența de legalitate) a unor organizații politice.

Astăzi, metoda e aceeași, doar instrumentele s-au schimbat. Rusia nu mai are nevoie să cumpere ziare întregi sau să trimită valize de bani liderilor de partid. Acum are rețele sociale, canale media și mecanisme financiare sofisticate, care fac ca influența să fie directă, imediată și greu de controlat. Dacă Partidul Comunist Italian și Partidul Comunist Francez au fost cândva marionetele Moscovei în Occident, astăzi aceeași funcție e preluată de noile partide „suveraniste”, care mimează ideologia națională, dar servesc intereselor Kremlinului.

Exemple contemporane

România nu e ocolită. AUR se prezintă drept „partidul patrioților”, dar reciclează discursuri legionare, contestă NATO și UE și răspândește teorii conspiraționiste identice cu cele difuzate de propaganda rusă. Lideri precum Călin Georgescu au glorificat public Mișcarea Legionară și au prezentat izolarea României ca pe o „alternativă națională”. În realitate, toate aceste mesaje nu fac decât să saboteze direcția euro-atlantică a țării.

În Republica Moldova, Partidul Șor a fost interzis după ce s-a demonstrat că primea bani din Rusia pentru a organiza proteste plătite. Nu mai era vorba despre opinii politice, ci despre operațiuni subversive finanțate ilegal.

În Germania, AfD a fost acuzat de conexiuni cu bani și propagandă rusească, în timp ce cere oprirea sprijinului pentru Ucraina. În Franța, formațiunile naționaliste au luat credite de la bănci rusești. În Italia, lideri politici s-au afișat cu reprezentanți ai Kremlinului. În Marea Britanie, campania pentru BREXIT a fost alimentată de rețele de dezinformare coordonate inclusiv dinspre Rusia. Iar astăzi vedem cum legăturile se manifestă la vedere: lideri ai partidelor radicale din Estul Europei, precum George Simion, participă la mitinguri extremiste la Londra, oferind o imagine clară a felului în care „rețeaua” se susține reciproc, peste granițe, sub privirile tuturor.

Nimic nu este nou. Doar mijloacele s-au perfecționat.

Libertatea de opinie și linia roșie

Într-o democrație, fiecare are dreptul să creadă ce vrea. Oricine poate spune că Putin este „bun” sau că Uniunea Europeană este „rea”. Libertatea de gândire și de exprimare este fundamentul pe care îl apărăm.

Dar atunci când aceste credințe devin instrumente de manipulare, când sunt sprijinite prin finanțări ilegale și prin campanii coordonate de puteri străine, nu mai vorbim despre opinie. Intrăm în altă zonă: subversiune, destabilizare, trădare națională. „Partidele KGB” nu sunt partide de idei, ci structuri de sabotaj politic.

Ce este de făcut?

Nu putem rămâne spectatori. A spune că „așa e democrația” și a tolera partide care încalcă legea înseamnă, de fapt, a renunța la democrație. Libertatea de opinie nu înseamnă libertatea de a primi bani de la Moscova, de a glorifica simboluri fasciste sau de a organiza proteste plătite. Când treci această linie, nu mai ești opozant politic, ci agent al unei puteri străine.

Avem sute de exemple publice în România ultimilor ani: mitinguri cu finanțări obscure, atacuri directe împotriva NATO și UE, declarații de glorificare a lui Putin, la pachet cu cele de sabotare a mecanismelor de apărare militară a țării. Toate acestea sunt încălcări ale legii, dacă se identifică circuitele financiare din spatele acestui sistem complex de propagandă pro-Putin și anti-NATO/UE. În fața lor, statul nu poate ridica din umeri.

Instituțiile nu au nevoie de legi noi, ci de curajul de a aplica prevederile legale deja existente. Avem legislație împotriva extremismului, Cod penal, instituții de control financiar. Ce ne lipsește? Voința politică? Când CNA tace, televiziunile devin portavoci ale Kremlinului. Când Autoritatea Electorală Permanentă închide ochii, banii murdari devin „donații”. Când Parlamentul relativizează trecutul, prin legi neclare sau incomplete, fascismul devine „opinie”.

Când partidele politice clasice vor înțelege că nu au voie să legitimeze „Partidele KGB”? Dacă nu numesc fenomenul și nu se delimitează ferm, își asumă complicitatea prin tăcere. AUR, SOS, POT și lideri precum Călin Georgescu nu sunt simple „alternative” ale politicii românești, ci pioni ai unei strategii ostile, instrumentalizați „nesuveran” direct de la Kremlin.

Bătălia politică nu mai este una clasică, de tip „stânga–dreapta”. Este vorba de a alege între democrație și subversiune, între stat de drept și anarhie dirijată din afară, între patriotism și trădare.

A tolera aceste „Partide KGB” înseamnă a accepta să jucăm pe terenul Moscovei. A le numi pe nume, a le sancționa și, atunci când probele o cer, a le interzice – asta înseamnă apărarea democrației.

Nu avem voie să confundăm libertatea cu slăbiciunea. Democrația nu se apără singură.

Iată de ce, în acest context, în care Rusia încearcă, prin orice mijloace, suspendarea democrației în România, acțiunile Parchetului General de descifrare a mecanismelor ilegale de atac hibrid, prin fraudarea alegerilor, cu ajutorul unor oameni și partide politice, reprezintă un demers absolut legal de apărare a Statului Român, pe care noi, cetățenii, trebuie să-l apreciem ca atare.

Evident, Rusia nu a lucrat în România numai cu Călin Georgescu. Lista celor „dispuși” să dărâme ȚARA este mult mai lungă. Prin urmare, mă aștept ca nenumăratele acțiuni ilegale, unele dintre ele deja semnalate public, care vizează în principal mecanismele de finanțare a unor partide „suveraniste”, să fie și ele analizate cu celeritate de instituțiile abilitate. Un partid politic nu poate fi un instrument al unei puteri străine. Un partid politic, prin definiție, este și trebuie să rămână o instituție aflată strict în slujba cetățenilor români și nimic mai mult. Toți cei care nu înțeleg și nu respectă această cerință minimală a unei democrații trebuie să fie confruntați cu exigențele legii.