Ucraina: dificila căutare a păcii

Departe de a se a fi apropiat, perspectiva păcii ȋn Ucraina pare să se fi ȋndepărtat şi mai mult. Zilelor de solidaritate atlantică şi de mobilizare diplomatică le-a urmat reacţia rusă- una clasică deja, de eschivare, de amânare, de agresivitate militară.

Căci bătălia pentru pace ȋn Ucraina nu poate fi separată nici de ambiţiile imperiale ale Rusiei si nici de marile plăci tectonice ale unei istorii ȋn mişcare, spre a relua clasica formula aroniană. Revenirea la pace este cu atât mai dificil de imaginat cu cât statul agresor foloseşte diplomaţia doar ca pe un instrument menit să ȋi ofere timp, creând iluzia respectabilităţii internaţionale, ȋn vreme ce atacurile criminale vizează deliberat obiective civile.

Înapoi la  descurajare

Principalul obstacol ȋn calea oricărui acord negociat este sentimentul Rusiei că poate câştiga militar această confruntare. Câtă vreme această percepţie durează şi câtă vreme China comunistă va fi pregătită să o sprijine, Rusia va rămâne fidelă unui model brutal şi criminal de luptă. A aştepta o schimbare voluntară de conduită a Rusiei este o iluzie fatală.

Rusia a pornit acest război  vechi de un deceniu ȋncurajată de absenţa descurajării. În 2014, ca şi 2022, Statele Unite au ratat ocazia de a transmite un mesaj lipsit de ambiguitate cu privire la riscurile agresiunii. Preşedinţii Obama şi Biden sunt responsabili de apariţia unui context care a permis atacurile succesive ale Rusiei. Europa, la rândul ei, a contribuit, decisiv, la acest faliment al descurajării colective. Impasul dramatic de acum este efectul unor erori strategice: a le corecta necesită un efort tenace, sprijinit pe o nouă viziune a viitorului.

Dilema adninistraţiei Trump este similară, până la un punct, cu aceea ȋncercată de administraţia Nixon ȋn Vietnam: diplomaţia este neputincioasă ȋn faţa unui inamic care preferă lupta. De această dată, contextul este modificat de implicarea directă a unui stat nuclear ca agresor. Escaladarea militară din Vietnam nu mai poate fi o opţiune imediată.

Orice arhitectură a garanţiilor de pace nu poate fi completă câtă vreme voinţa Rusiei de a duce acest război este intactă. Iar această ambiţie transpare ȋn formularea programului ei de pace: aplicarea sa ar ȋnsemna reducerea Ucrainei la vasalitate şi subminarea statalităţii ei.

Rusia este, ȋn pofida sancţiunilor şi a declinului economic, pregatită să aleagă forţa militară şi să refuze negocierea autentică. Consolidarea alianţei inegale cu China comunistă este unica ei opţiune realistă: axa revizionistă se consolidează, graţie acestui numitor comun al frustrării şi resentimentului.

Spre a fi relevantă instituţional şi simbolic, diplomaţia trebuie precedată de restabilirea descurajării. Iar menirea descurajării este limpede: convingerea Rusiei că nu poate câştiga pe front războiul. Impasul militar trebuie să devină evident şi dramatic pentru Rusia, spre a permite negocieri.

Iritarea administraţiei Trump poate fi primul pas ȋn direcţia unei politici de restabilire a descurajării. Pentru ca Rusia să accepte tratativele, este nevoie ca Ucraina nu doar să reziste, ci şi să fie capabilă să ştirbească, credibil, puterea rusă. Pentru a putea aspira la un viitor acord negociat, echilibru şi descurajarea sunt necesare: ambele ţinte pot fi atinse prin consolidarea capacităţii de apărare şi de atac a Ucrainei,

Un eşec ȋn Ucraina va invita China comunista la agresiune ȋn Taiwan, ȋn timp ce o Rusie neȋngrădită va ameninţa naţiunile noastre. Pacea nu se poate ivi decât din ȋndiguire şi reȋnarmare. Restabilirea descurajării este primul pas ȋn bătălia pentru pace ȋn Ucraina.