România și-a închis cărbunele pe hârtie și și-a construit centralele pe gaze din vorbe

România a reușit o performanță greu de egalat chiar și într-o administrație obișnuită cu ratarea proiectelor, și-a asumat închiderea centralelor pe cărbune, a obținut bani europeni pentru capacitățile care trebuiau să le înlocuiască, a înființat companii, consilii de administrație și directorate, dar nu a construit centralele. A închis prezentul înainte să construiască viitorul

Prin PNRR, România și-a asumat eliminarea accelerată a capacităților pe lignit și huilă. La Bruxelles, statul român a prezentat un plan aparent coerent, închidem grupurile pe cărbune, iar în locul lor construim centrale moderne, în ciclu combinat, pe gaze naturale. La Turceni urma să apară o centrală de aproximativ 475 MW, iar la Ișalnița una de 850 MW. Împreună, 1.325 MW de capacitate nouă, flexibilă și controlabilă.

Pe hârtie, tranziția era impecabilă. În realitate, România a rămas cu închiderile și fără centralele de înlocuire.

Am înființat companiile. Ne mai lipseau doar centralele

Pentru realizarea proiectelor au fost constituite societăți mixte între Complexul Energetic Oltenia și companii private.

La Ișalnița, CE Oltenia deține 59,9% din CCGT Power Ișalnița, iar ALRO 40,1%. La Turceni, proiectul este dezvoltat împreună cu Tinmar. Au apărut societăți de proiect, consilii de administrație, conduceri executive, sedii, consultanți, secretariate, proceduri, rapoarte și indemnizații.

A apărut întreaga suprastructură administrativă a unei investiții. Investiția însă nu a apărut. Ani întregi, aceste proiecte au produs hârtii, ședințe și costuri administrative. Nu au produs nici măcar un singur megawatt-oră.

Aceasta este una dintre bolile cronice ale statului român, construim mai întâi administrația proiectului și, adesea, uităm să mai construim proiectul. Societatea există, conducerea este plătită, organigrama funcționează, rapoartele sunt întocmite, numai centrala lipsește.

Pentru consumatorul român, existența unui consiliu de administrație nu ține loc de energie electrică. Un directorat nu poate porni la vârful de seară. O secretară nu poate înlocui un grup energetic de 330 MW. Un sediu nu poate echilibra Sistemul Energetic Național.

Au confundat termenul de finalizare cu termenul de începere a licitației

Proiectele trebuiau să fie puse în funcțiune în anul 2026. În schimb, România a ajuns în 2025–2026 abia la licitațiile pentru proiectare și construcție.

La Ișalnița, societatea de proiect a fost înmatriculată abia în septembrie 2023. Contractul de finanțare, de aproximativ 253 milioane euro din Fondul pentru Modernizare, a fost semnat în februarie 2024. Licitația pentru construirea centralei a fost lansată abia în martie 2025, iar termenul de depunere a ofertelor a fost împins succesiv din iulie în septembrie și apoi în noiembrie 2025.

După toate aceste amânări, procedura a fost anulată din nou, în februarie 2026, pentru că nu au existat oferte conforme.

La Turceni, licitația pentru centrala de 475 MW a fost lansată abia în ianuarie 2025. În februarie 2026 exista o singură ofertă, pentru un contract estimat la aproximativ 525 milioane euro plus TVA. Chiar dacă aceasta ar fi declarată câștigătoare și contractul ar fi semnat imediat, numai etapa de proiectare și construcție este prevăzută să dureze aproximativ 36 de luni. Cu alte cuvinte, o centrală promisă pentru 2026 nu poate fi gata, în cel mai optimist scenariu, înainte de 2029. Nu mai vorbim despre o întârziere accidentală de câteva luni. Vorbim despre prăbușirea întregului calendar pe baza căruia România și-a asumat închiderea cărbunelui.

În timp ce România făcea studii, ceilalți cumpărau turbine

Când proiectele au fost concepute 2022 - 2023, echipamentele pentru centralele în ciclu combinat aveau anumite prețuri și anumite termene de livrare. Pe aceste valori au fost construite bugetele prezentate instituțiilor europene.

Alte state au înțeles că începe o cursă pentru noile capacități pe gaze. Au pregătit rapid proiectele, au lansat comenzile și și-au rezervat echipamentele. România a făcut ceea ce știe mai bine: a temporizat. A întârziat selectarea partenerilor. A întârziat înființarea societăților. A întârziat studiile de fezabilitate. A întârziat documentațiile. A întârziat licitațiile. A prelungit termenele. A reluat procedurile.

Când proiectele românești au ajuns, în sfârșit, la furnizorii de turbine, piața nu mai era aceeași. Capacitatea de producție a marilor furnizori fusese contractată pentru următorii ani. Termenele de livrare ajunseseră la trei-patru ani. Costurile echipamentelor, construcțiilor, finanțării și mentenanței crescuseră masiv. Bugetele inițiale deveniseră insuficiente înainte ca lucrările să înceapă.

Nu piața mondială este vinovată că România a ajuns ultima la cumpărături. Piața a fost aceeași pentru toate statele. Diferența este că alții au cumpărat atunci când echipamentele erau disponibile, iar noi am organizat ședințe despre cum vom organiza viitoarea licitație.

La Ișalnița, costul total fusese estimat la aproximativ 730 milioane euro, iar finanțarea europeană de circa 253 milioane euro acoperea numai o parte. Licitația relansată a ajuns la o valoare de aproximativ 755 milioane euro, fără ca aceasta să garanteze existența unui constructor. La Turceni, estimarea a urcat de la aproximativ 410 milioane euro la circa 525 milioane euro plus TVA.

Iar acesta a fost doar începutul scumpirilor.

Nu au pierdut numai timp. Au distrus logica finanțării

Banii europeni nu construiesc singuri centrale. Ei acoperă o parte din investiție. Pentru diferență sunt necesare contribuții ale acționarilor, credite și contracte bancabile.

Când costul proiectului crește, finanțarea europeană rămasă fixă acoperă un procent tot mai mic. Diferența trebuie adusă de parteneri sau împrumutată. Dar o investiție întârziată, cu costuri în creștere, cu termen incert și cu probleme privind viitoarea utilizare a gazului devine tot mai greu de finanțat și mai ales de dorit de partenerii privați, care trec din faza de profit garantat în profit probabil și nu mai sunt interesați.

Așadar, prin inacțiune, conducerile acestor proiecte nu au pierdut doar calendarul. Au deteriorat însăși fezabilitatea economică a centralelor. Au transformat proiecte finanțabile în proiecte din ce în ce mai scumpe, mai riscante și mai greu de realizat.

Cine răspunde?

Cine răspunde pentru faptul că România trebuia să aibă în acest moment 1.325 MW pe gaze, adică aproximativ capacitatea Centralei de la Cernavodă, dar în 2026 nu are nici măcar contractele ferme de construcție pentru ambele centrale?

Cine răspunde pentru studiile întârziate? Cine răspunde pentru licitațiile lansate cu ani prea târziu? Cine răspunde pentru procedurile anulate? Cine răspunde pentru creșterea costurilor datorită întârzierilor mari? Cine răspunde pentru anii în care societățile de proiect au avut conduceri și cheltuieli, dar nu au produs niciun megawatt? Și, mai ales, cine răspunde pentru riscul creat în Sistemul Energetic Național?

În România, răspunsul instituțional este aproape întotdeauna același: nimeni. Mandatele expiră, directorii se schimbă, membrii consiliilor de administrație sunt rotiți, iar eșecul este transmis următoarei conduceri sub forma unei „situații dificile moștenite”.

Consumatorul, însă, nu poate transfera factura către următorul consumator.

Am promis că închidem cărbunele. Am uitat să construim înlocuitorul

Închiderea unei centrale pe cărbune poate fi făcută printr-o semnătură. Construirea unei centrale pe gaze necesită ani de proiectare, achiziții, finanțare, execuție și probe. România a tratat cele două operațiuni ca și cum ar avea aceeași durată.

A stabilit termene ferme pentru închideri și termene decorative pentru investiții. Pentru grupurile pe cărbune a existat obligație. Pentru centralele pe gaze au existat prezentări PowerPoint. Acum, statul român este obligat să se întoarcă la Bruxelles și să ceară prelungirea funcționării cărbunelui. Nu pentru că lignitul ar fi devenit brusc curat și ieftin, nici pentru că este soluția viitorului, și nici pentru că România și-ar fi schimbat strategia climatică, ci pentru că administrația care trebuia să construiască înlocuitorul nu și-a făcut treaba.

Aceasta este adevărata dimensiune a eșecului, România cere voie să mai țină în funcțiune centralele pe care promisese că le închide, fiindcă nu a construit centralele pe care promisese că le deschide.

Strategia a eșuat pentru că instituțiile și societățile responsabile au tratat calendarul energetic al unei țări ca pe un dosar care poate fi prelungit la nesfârșit din cauza incompetenței, a unei legislații ambigue, a birocrației excesive. Astăzi, proiectele de la Ișalnița și Turceni nu mai sunt simple investiții întârziate. Sunt monumentele administrative ale unei tranziții energetice făcute invers: mai întâi am eliminat capacitatea existentă, apoi ne-am întrebat cu ce o înlocuim.

Și există un risc real ca aceste centrale să nu mai fie construite niciodată. Vom rămâne astfel cu banii cheltuiți pe organizare, cu societățile de proiect, cu directorii, cu membrii consiliilor de administrație, cu studiile și cu prezentările (cca 20 milioane de euro, conform estimărilor AEI) – dar fără centrale. 20 milioane euro pentru administrație și hârtii este scandalos, dar este doar o fracțiune infimă din factura totală a întârzierii, care se poate măsura în miliarde de lei.

Adică exact definiția românească a unei investiții strategice: o structură administrativă completă în jurul unui obiectiv inexistent.