Underground

La patru ani de la invazia Rusiei în Ucraina, unele lucruri nu se mai văd ca la început. Șocul invaziei din seara aceea de februarie 2022, când rușii au eșuat ocuparea rapidă a Kievului, a clarificat atunci foarte ușor imaginea conflictului. Perspectiva morală asupra apărării unei țări invadate a prevalat. La fel, eroismul apărătorilor, inclusiv al liderilor politici din țara vecină.

Treptat, diplomația, dar și sondajele din mai multe țări occidentale au atestat, brutal spus, dar adevărat, o temperare, atât a suportului subiectiv pentru Ucraina, cât și a speranțelor că statul invadator se va prăbuși sub propria greutate. Schimbarea liniei politice din SUA nu a ajutat nici ea în păstrarea imaginii inițiale a publicului occidental asupra conflictului.

Aflată la granița Occidentului colectiv, un Occident din ce în ce mai greu de  înțeles instituțional, România nu își permite luxul de a fi indiferentă. Până la urmă, noi suntem aici, nu sunt încă 10 țări și popoare între noi și războiul în cauză. Și avem o anumită memorie istorică privind Rusia.

Deci, la patru ani de la invazie, INSCOP realizează acest sondaj pentru New Strategy Center (colaborarea fiind mai veche). Să descriem, pe scurt, în baza lui, cum se raportează românii acum la războiul din Ucraina.

Banalizarea conflictului

E simplu. Oamenii s-au obișnuit cu războiul de la est de noi, la fel cum, după o vreme, acum 20 de ani, s-au obișnuit și cu cel din fosta Iugoslavie. Războiul nu mai este principala îngrijorare a românilor, ba chiar e cu mult sub cele sociale și economice.

Realpolitik vs morală

Polaritatea aceasta nu e nouă, dar ea este un fapt în acest context al opiniei publice. Publicul nu știe neapărat că se înscrie într-o paradigmă de mult discutată în relațiile internaționale, efect inevitabil al prelungirii războiului dincolo de speranțele inițiale. Victimizarea Ucrainei prin invazia rusă a fost percepută acum patru ani prin șoc și empatie imediată. Empatie și suport (obiectiv, atitudinal și declarativ) pentru victime.

Pe datele noastre, din mai 2022 până astăzi, procentul celor care spun că singura vinovată pentru război este Rusia a scăzut de la 71 la 55%. Procentul celor care spun că Ucraina e vinovată a crescut de la 4,5 la 14%. Plasarea vinei pe UE a crescut de la 1,7 la 9%. Desigur, pe lângă fenomenele pe care le-am pus ca subtitluri mai sus, am avut și evoluția discursului politic intern, factorul Donald Trump și multe altele. Dar e un fapt: oamenii, neinteresați de relațiile internaționale până prin 2020, au fost apoi impresionați de tragedia Ucrainei, pentru ca, treptat, cel puțin o parte dintre ei, să își piardă interesul. Putem bănui aici o tendință. Marile fenomene de victimizare generează repede solidaritate declarativă și suport din partea publicului, pe urmă se erodează și își pierd audiența. Dealtfel, de aceea strategia Rusiei a fost prelungirea conflictului cu orice cost. Cum spune un clișeu din vechile filme romantice, opusul iubirii nu e ura, ci indiferența.

Investiția în opțiunea morală e dificil de susținut în fața presiunilor uzuale, nici nu mai vorbim de alte situații.

42,6% dintre români cred azi că nu ar mai trebui să ajutăm deloc Ucraina în fața Rusiei, 31,5% cred că putem continua cu ajutorul umanitar, 12,2% financiar, 10,5% cred că am putea ajuta-o militar. Cum ajutorul militar, dincolo de livrarea de echipamente în cor cu aliații, clar nu este o opțiune, e uimitor cum un procent aproape egal doar e de acord cu ajutorul financiar.

Cum credem că trebuie oprit războiul?

Absolut previzibil în contextul în care empatia pentru victimă pierde teren, 53,3% dintre români cred azi că războiul nu se poate încheia decât prin retragerea completă a Rusiei (față de 64,7% în noiembrie 2023, la un an și jumătate deja după începerea invaziei).

35,4% cred că Ucraina trebuie să facă anumite concesii (față de 24,5% în același noiembrie 2023). Aici este un salt sensibil, în contextul în care mentalul nostru colectiv istoric este dominat de imaginea țării mici căreia i-au fost răpite teritorii în mod repetat și abuziv și care a trebuit să se tot apere de imperiile vecine, reușind cu greu să nu dispară de pe harta Europei.

“Willingness to defend”

Subtitlul de mai sus redă denumirea în limba engleză a unui indicator crucial din sondajele pe asemenea teme: disponibilitatea de a te apăra/ de a participa la apărare. Multe războaie s-au încheiat repede tocmai prin lipsa de disponibilitate a societății-victimă de a se apăra. Dealtfel, pe inversul acestui concept a mizat lumea occidentală în primăvara lui 2022, când spera că societatea rusă va refuza să alimenteze războiul din Ucraina. O logică viciată de o neînțelegere stranie a diferențelor dintre un stat autoritar, ca Rusia și statele democratice occidentale, în care suportul public pentru anumite măsuri, politici și practici este fundamental.

Doar 48% dintre români spun că ar lupta să își apere țara. E mult, e puțin, în contextul Europei de azi și în acela în care, în general, participarea la un război, în cam orice țară, presupune o presiune mai mare pe anumite segmente demografice decât pe altele? Rămâne o temă de discuție.

Desigur că în spatele refuzului declarativ al unora de a participa la apărare sunt argumente care pot fi discutate și care poate ar trebui studiate transparent de către autorități: frustrare, inegalități, beneficii, tratamentul cetățenilor de către instituții, cine decide cine și ce face în cadrul acestei apărări… Simplist spus, o parte a publicului percepe (nu contează acum cât de corect, este doar o descriere)  că „s-au dat” din 2000 încoace tot felul de „chestii” și de beneficii către instituțiile de forță, către NATO, către UE, către americani etc. Și acum, cum ar veni, cheamă civilii să participe. Cât de puternică este această percepție, nu știm. Dar poate fi studiat și trebuie studiat. Un lucru e clar însă: forța din spatele reconstruirii unei comunități naționale reziliente este justiția socială, nu ideologia.

Nu puteți să nu observați, cumva comic, cum 10% dintre concetățeni spun că, în scenariul ipotetic al unui atac asupra țării noastre, s-ar ascunde până trece războiul. Treaba asta nu se poate să nu îți aducă aminte de Underground, filmul lui Emir Kusturica.