După două sute cincizeci de ani

Lumea nouă și, adesea, teribilă, cu contururi încă neclare și tendințe contradictorii, în care începem să trăim cu toții de un timp are cel puțin o caracteristică cu adevărat inovatoare, pe care nu știu dacă istoria universală o mai prezintă sau măcar dacă o prezintă cu tot atîta pregananță ca acum: o putere încă hegemonică ce își subminează singură, conștient, cadrele, instituțiile și principiile pe care ea însăși, în mare parte, le-a creat cîndva și care i-au asigurat o lungă perioadă hegemonia, fără ca aceste principii să se fi dovedit contraproductive.

Nici atenienii nu și-au distrus singuri Liga de la Delos, ci au fost siliți de spartani s-o facă. Romanii, în vremea imperiului tîrziu, au făcut reforme politice (Dioclețian) sau religioase (Constantin) care au asigurat menținerea imperiului pentru încă cel puțin două sute de ani; ei nu și-au distrus singuri imperiul. Mai tîrziu, spaniolii, britanicii, francezii etc. au încercat să-și mărească și să-și conserve imperiile coloniale. Cînd, după al Doilea Război Mondial, au trebuit să consimtă la dizolvarea lor, au făcut-o forțat și sub presiunea popoarelor colonizate, care doreau independența. N-au procedat la această dizolvare în momentul maximei puteri și de bunăvoie, ci siliți de necesitate. Imperiile și puterile cresc și scad – e un lucru cunoscut de la asirieni și perși, iar hegemonia mondială trece de la unii la alții de-a lungul secolelor (Translatio imperii). Dar mi se pare că nici o putere pînă acum nu s-a străduit cu atîta energie și entuziasm să distrugă un sistem încă funcțional, solid, susținut de toți aliații și care – cu toate defectele inerente oricărei construcții omenești – le-a asigurat pînă acum hegemonia mondială, dar și o soft power deloc neglijabilă.

Căci ce altceva decît această autosubminare practică Statele Unite sub conducerea lui Donald Trump? Renunță la instituțiile pe care ele însele le-au creat: ONU și organizațiile sale (din care ies); apoi subminează NATO pe care îl treatează cu tot mai multă desconsiderare, amenînțînd să-l părăsească, deși organizația a asigurat pacea în Europa timp de multe decenii; își ironizează și își iau în răspăr aliații cei mai fideli. Preferă, în schimb, să se înțeleagă cu inamicul, Putin, decît cu prietenul, UE, Ucraina. Urăsc și disprețuiesc Uniunea Europeană, pe care ei înșiși cîndva au susținut-o și în alianță cu care sînt mai puternici înaintea rivalei China. Unde, cînd, care supraputere a mai făcut vreodată ceva similar, atît de autodistructiv? Răpirea lui Maduro din Venezuela nu-i în sine ceva nou și nici ceva deplorabil. Dar continuarea regimului chávist, cu susținere americană, este. Iar ideea lui Trump de a conduce Venezuela ca pe o colonie pentru petrol și alte resurse, scop afirmat deschis și cinic, subminează principiul intervenției pentru instaurarea unui regim democratic pe care Statele Unite l-au susținut de atîtea ori. Unii ar spune că rezultatele aplicării acestui principiu au fost nesatisfăcătoare în trecut. Uneori, poate, dar asta nu înseamnă că ideea de a „prelua” Venezuela și de a o guverna prin interpuși, ca pe un stat vasal, este atrăgătoare etic și nici măcar fezabilă politic.

Cît despre ideea de a „prelua” în orice chip Groenlanda de la un aliat, în baza deja celebrei „doctrine Monroe”, ea ne readuce cu adevărat într-o paradigmă politică revolută pe care Statele Unite însele au făcut mult spre a o înlătura. Nu președintele Wilson a impus hegemonia Americii după Primul Război Mondial, impunînd la Tratatul de la Versailles cele 13 puncte, printre care era și principiul că popoarele dispun libere de ele însele și de teritoriul lor? N-au introdus și susținut tocmai SUA acest principiu și mai tîrziu, după al Doilea Război Mondial, consfințit în Carta ONU și în aranjamentele de securitate internațională care au urmat? Principiul că marile puteri pot dispune după plac de populațiile și teritoriile lor, pe care le pot negocia, schimba, cumpăra ca pe bunuri private, la încheierea unei păci, a devenit o relicvă a istoriei și datorită hegemoniei americane (și a fost acceptat cu reticență și într-un prim moment de „vechii imperialiști”, Marea Britanie și Franța, dar și de URSS). Or, ce vedem azi? Un guvern american dispus să negocieze teritorii și populații în vechiul stil, de mult răposat, al imperialismelor europene, pe care chiar Statele Unite l-au recuzat și au contribuit mult la a-l discredita și anihila. Și n-au respins iarăși SUA principiul „suveranității limitate” aplicat de URSS în țările comuniste satelite, în numele dreptului națiunilor de a dispune liber de ele însele?

Am putea merge și mai departe în timp: administrația americană actuală (ținînd isonul unor autocrați ca Putin, Xi sau semiautocrați ca Erdogan, Netanyahu) desconsideră acele drepturi ale omului (vezi instigarea la ură și violență în interiorul SUA împotriva adversarilor politici, vînătoarea după imigranți, intimidarea unor judecători, justificarea uciderii unor demonstranți antiguvernamentali etc.) pe care le-a consfințit prima dată, oficial, tocmai Revoluția Americană, acum exact 250 de ani. Ele – acele principii din Declarația de Independență – nu numai că au creat cumva însăși această mare patrie a emigranților, dar au asigurat și armătura ideologică pe care s-a construit hegemonia americană și occidentală în sens larg în ultima sută de ani și cu care au fost combătute cu succes totalitarismele timpului. Desigur că aceste principii au fost de multe ori încălcate, în politicile interne sau externe. La fel s-a întîmplat însă și cu principiile creștine sau budiste de compasiune pentru cei săraci, slabi și umili: au fost de nenumărate ori încălcate în practică și chiar de instituțiile care ar fi trebuit să le promoveze. Ceea ce nu înseamnă că cineva din acele instituții s-a gîndit să le elimine. În cel mai rău caz a domnit ipocrizia – care, totuși, cum s-a spus, e reverența pe care viciul o face virtuții. Încă nu l-am văzut totuși pe Papă adoptînd limbajul moral al lui Nietzsche. Ceva echivalent fac însă azi Trump și ai săi: recuză, nu numai în faptă, dar și în discurs, principiile pe care s-a întemeiat atît statul lor, cît și, odată cu el, lumea modernă: „Noi considerăm adevăruri evidente prin sine că toţi oamenii au fost creaţi egali, că sînt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii”.

https://www.dilema.ro/situatiunea/dupa-doua-sute-cincizeci-de-ani