Andrei Pleșu: Ce-au fost și ce-au ajuns politicienii noștri

Încerc să mă pun în pielea demnitarilor de ultimă oră și să sper că, dincolo de „obligațiile de serviciu”, au momente de autoevaluare cinstită, cu gîndul la tradiția postului pe care îl ocupă.

N-am trecut ca gîsca prin apă prin cei peste 40 de ani de „democrație populară”. Una dintre moștenirile durabile ale regimului comunist a fost suspendarea legăturii dintre conceptul de „demnitar” și acela al „demnității” (profesionale, morale, politice, familiale). Ca să ajungi ministru în România mai veche, de dinaintea „dictaturii proletariatului”, trebuia să ai un anumit tip de prestigiu, cîștigat înainte de obținerea portofoliului: să ai studii solide într-o meserie sau alta, să fi jucat un rol bine profilat într-o conjunctură istorică sau alta, să nu fii suspect de hoție („în formă continuată” – cum se spune în limbaj juridic), să fi dovedit onestitate, simț al onoarei, tărie de caracter. Sau, măcar, să fii de familie bună. Asta nu era, desigur, o garanție de performanță politică, dar implica, măcar, o bună educație „de-acasă”, cunoașterea avizată a limbii proprii, a cîtorva limbi străine, a bunelor maniere. Ceva cultură și ceva bun gust erau, de asemenea, incluse. Nu țin să idealizez „vremurile de altădată”, nu pretind că n-au existat niciodată, pe scena noastră publică, miniștri proști sau mediocri, malversațiuni, erori, accidente de parcurs, mai mult sau mai puțin grave. Observ, doar, că portretele elitelor noastre politice erau mai „transparente” și că traiectoria (precondițiile, etapele, orientarea) unei adevărate cariere politice presupunea un anumit coeficient de previzibilitate. Nu vreau nici să tratez orice figură a noilor guvernări cu o răutăcioasă prezumție de incompetență, semidoctism, inadecvare. Nu exclud posibilitatea unor surprize încurajatoare, chiar cînd premisele nu păreau să le anticipeze. Dar nici nu pot să nu iau notă de diferența dintre Spiru Haret și Ecaterina Andronescu sau dintre Barbu Ștefănescu Delavrancea (ca primar al Bucureștiului) și Gabriela Vrânceanu Firea.

De fapt, încerc să mă pun în pielea demnitarilor de ultimă oră și să sper că, dincolo de „obligațiile de serviciu”, au momente de autoevaluare cinstită (chiar dacă stingheritoare), cu gîndul la tradiția postului pe care îl ocupă. Postul cu pricina s-a distins, istoric, prin impunătoare episoade de responsabilitate eficace și ar trebui să oblige la o contemplare respectuoasă a tradiției.

Dacă, de pildă, ești ministru al Justiției, ar fi recomandabil să-ți reamintești, nițeluș timorat, de lunga serie de predecesori, la ale căror nume se va adăuga, cîndva, și numele tău… Pe scaunul pe care l-ai ocupat mai ieri, prin mici manevre de partid, au stat, între alții, ferventul unionist Ioan Al. Filipescu (studii de drept la Paris), Constantin Hurmuzachi (studii de drept la Viena), Al. Papiu Ilarian (studii la Viena și Padova, lider, în Transilvania, al revoluției din 1848), Alexandru Lahovary, Grigore Cantacuziono, Ștefan Golescu (fiul lui Dinicu, studii în Elveția), Gh. Costaforu (recunoscut ca unul din întemeietorii Dreptului Penal din România), Mihail Pherekyde, Ion Câmpineanu, Th. Rosetti (unul dintre co-fondatorii „Junimii”), Titu Maiorescu, Toma Stelian, Grigore Iunian, Istrate Micescu ș.a. Cu titlu de amuzament, amintesc și un Stolojan, fost primar al Craiovei, liberal, ministru al Justiției după 1879. Ei bine, să fiu în locul dlui Florin Iordache, aș avea, cu asemenea nume în minte, oarecari insomnii…

Dar să fii la Învățămînt, ca bietul Pavel Năstase, după Spiru Haret, Titu Maiorescu, Octavian Goga și Nicolae Iorga? Dar să fii Grindeanu, cu „strămoși” ca Kogălniceanu, Ion Ghica, Ion Brătianu, P.P. Carp, Lascăr Catargiu, Take Ionescu sau I.G. Duca? De Finanțe, ce să mai spunem? Vii după Grigore Balș, N. Kretzulescu, Dimitrie Sturdza, Ion C. Brătianu, Vasile Lascăr, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman, Nicolae Titulescu (da, chiar el, între 1917 și 1918), Constantin Argetoianu, Alex. Averescu, Barbu Știrbey, Iuliu Maniu, Mircea Cancicov, Virgil Madgearu. (Am și aici un „nume cunoscut”: Constantin I. Iliescu, al doilea primar al Bucureștiului, după Unire.)

Și apropo de primarii Bucureștiului, cum o fi să te instalezi în linia Dimitrie Brătianu, C.A. Rosetti, Nicolae Fleva, Grigore Cerchez, Pache Protopopescu, Nicolae Filipescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Mihai. G. Cantacuziono și Vintilă Brătianu?

Vom vedea de ce sînt în stare vedetele de ultimă oră ale elitei noastre conducătoare. Deocamdată, gîndindu-ne la listele de mai sus, putem spune un singur lucru: „actualii” au nervi buni! Nu simt pe umeri decît povara eului propriu (dublat, evident, de cel al „șefului” lor) și o miraculoasă siguranță de sine. Ce putem face decît să le urăm succes? Să-și transforme anonimatul în renume. În rest, vorba poetului, bucuroși le-om duce toate…

https://www.dilema.ro/situatiunea/ce-au-fost-si-ce-au-ajuns-politicienii-nostri