O primire made in China?

Nebunie mare în presa de peste tot… dacă l-a primit bine Xi Jinping pe Donald Trump sau nu. Sincer vorbind, Trump a părut mulțumit, deci de ce ne-am supăra noi? Nu îmi propun să discutăm acum semnalele diplomatice date de China cu acest prilej, deși, cu o rezonabilă documentare riguroasă, ele nu sunt greu de înțeles. Dealtfel, dacă ar da niște semnale pe care nu le poate citi nimeni, nu i-ar folosi la nimic, ba chiar ar fi ceva împotriva ideii de comunicare.

Dar, repet, nu acesta este obiectul discuției. Ce mă enervează în realitate este modul în care mulți comentatori ai evenimentului au observat, pe urma unor știri din presa americană, că președintele chinez nu l-a așteptat la aeroport pe înaltul oaspete american, dar fără ca aceste analize să aibă vreo trimitere la regulile de protocol ale statului chinez sau măcar la niște comparații cu alte situații de protocol, comparații sistematice, nu așa, pe poze. Dar trebuie să te și documentezi, trebuie să ai și niște criterii, nu doar să întrebi un AI care, din când în când, îți strecoară între propoziții, probabil ca să te deconspire, “te mai pot ajuta cu ceva?”.

A mai fost o categorie, voit mai subtilă, cea a analiștilor care începeau prin a spune că simbolistica protocolului chinez este greșit interpretată, pentru că o interpretăm după categoriile noastre occidentale. Acolo erau chestii grele, orientale, imperiul chinez e milenar… Desigur că erau chestii grele, dar dacă îi întrebai explicit – și cu exemple – pe respectivii comentatori ce vor până la urmă să spună, nu reușeau să îți explice. Din păcate, ca în multe arii ale teoriei relațiilor internaționale, formatorii de opinie, lumea academică și practicienii protocolului diplomatic au trei agende diferite, pe care nu se obosesc să le pună în acord. Și comunicarea publică în general geme de experți care ne vorbesc despre Iran, China etc. începând întotdeauna cu formula magică „spre deosebire de alți așa-ziși experți, eu chiar am studiat…”, pentru ca, după acest captatio benevolentiae, să te plesnească, desigur, cu o analiză luată de pe wikipedia sau mai rău.

Și chiar așa, noi ce mai zicem despre China? Românii au avut mereu o relație duală, nu neapărat ambiguă, cu China. Într-un fel, ne-au fost mereu cumva simpatici. Politic, înainte de 1989, erau prietenii noștri din interiorul cercului de așa-ziși prieteni. Acum, chiar nu se înțelege ce se întâmplă. Or vrea chinezii ceva de la noi? Nu știu. Dar pare că noi sigur nu știm ce vrem de la chinezi. Și ne cufundăm într-o înțelepciune din aceea… chinezească: nu luăm nicio decizie și vom vedea cum evoluează lucrurile. Și lucrurile se vor așeza iarăși fără noi.

Conform ultimelor cifre INSCOP, cam 53% dintre români cred că avem relații excelente și bune cu China, 62% cu SUA (spre comparație), 72% cu Germania, 19% cu Rusia (tot pentru comparație). Pentru unii, e China dinainte de 1989. Pentru alții e China de azi. Pentru și mai alții, sunt mașinile și computerele acelea chinezești care le-au înlocuit tot mai mult în consumul nostru pe cele japoneze și coreene. China e în ochii privitorului, cum se spune.

Unii nostalgici plâng după bomboanele cubaneze din vremea comunismului. Ai naibii comuniști, bomboane aduceau, trabucuri nu ar fi adus din Cuba… Ei bine, spre deosebire de ei, chinezii de azi par că îți aduc orice. Parcă pentru a face în ciuda capitalismului mondial și a  arăta că în străfundurile comerțului stă eticheta made in PRC sau made in China. Care nu mai înseamnă ce însemna, stereotipic, acum 50 de ani. De asta mă gândesc că, atunci când organizezi un show fastuos pentru primirea liderului lumii libere, arăți respectul cuvenit față de înaltul oaspete, dar arăți și ce ești tu în stare să organizezi.

În final însă, dacă mă întrebați ce cred despre cum a fost primit președintele Trump în China, vă voi răspunde precum prim-ministrul Zhou Enlai când a fost întrebat despre Revoluția Franceză: a trecut prea puțin timp ca să ne putem face o părere.