Cele două viteze ale Europei

„O Europă cu două viteze” nu este o idee nouă. Prima dată a fost lansată chiar în documentele oficiale ale Comisiei Europene sub președinția lui Jean-Claude Juncker, în anul 2017. „Europa cu două viteze” a avut în acea perioadă și varianta cu mai multe cercuri concentrice. S-a renunțat atunci la varianta celor „două viteze”, pentru că statele avansate economic nu au vrut să demotiveze țările membre mai puțin dezvoltate, în special pe cele din estul Europei.

În plus, în acea perioadă, Uniunea Europeană trăia încă visul frumos al coeziunii, al dreptului egal de vot, al reducerii decalajelor de dezvoltare, al armonizării intereselor și al pașilor făcuți către „mai multă Europă”.

Astăzi, Europa este într-o situație mult mai complicată decât în urmă cu un deceniu. A depășit o criză pandemică, traversează o criză energetică și trebuie să răspundă provocării unui război la graniță. În această situație, Europa este obligată să lase la o parte menajarea orgoliilor și intereselor divergente și să treacă la fapte.

Cele două viteze ale Uniunii Europene sunt evidente, ba chiar la o analiză aprofundată se pot găsi nu două, ci chiar trei viteze. Sunt foarte multe criterii pe baza cărora se poate face departajarea. Pe de o parte, sunt indicatorii economici, precum PIB pe cap de locuitor, deficitul bugetar, datoria publică sau mulți alții. Pe de altă parte, criteriul respectării statului de drept a devenit important (este foarte probabil ca în viitorul exercițiu bugetar multianual să fie chiar o condiție pentru alocarea fondurilor europene), dar, în același timp, atât de sensibil.

Dincolo, însă, de criteriile cantitative sau calitative care se pot lua în calcul pentru a caracteriza viteza cu care funcționează statele membre, există, în acest moment, o caracteristică extrem de importantă și anume dorința de schimbare.

Pentru prima dată în istoria sa, Uniunea Europeană este dispusă să își schimbe filosofia. Respectiv, statele care doresc să reformeze Uniunea nu mai vor să aștepte după „toată lumea”, nu mai sunt dispuse să facă nenumărate compromisuri pentru a ajunge la unanimitate. Prea multă democrație riscă să omoare democrația.

Acest lucru este vizibil, de exemplu, din experiența „coalițiilor de voință”. Statele care sunt hotărâte să susțină Ucraina au format o „coaliție de voință” lăsându-le deoparte pe cele care au avut rețineri sau chiar au manifestat opoziție față de acest subiect.

Recent, cinci puteri militare europene au anunțat că lansează un plan comun pentru producția de drone, iar la recenta reuniune informală din Belgia a liderilor europeni s-a discutat despre „cooperarea consolidată”, adică un mecanism care permite luarea unor decizii pe anumite dosare de reformă cu acordul a numai nouă state europene.

La sfârșitul săptămânii trecute, Christine Lagarde, președinta Băncii Centrale Europene, a vorbit într-un interviu pentru publicația americană „Wall Street Journal”, despre faprul că Uniunea nu are nevoie de acordul celor 27 de state membre pentru a merge înainte. Lagarde a dat exemplul zonei euro, formată doar din 21 de țări, pentru a arăta că o integrare mai profundă poate funcționa fără unanimitatea statelor membre.

Desigur, se vor ridica multe voci care vor spune că Uniunea Europeană și-a pierdut spiritul inițial sau că statele puternice vor să se impună în fața celor mai mici. Dar, să luăm un exemplu practic: Uniunea Europeană vrea să voteze și să aplice al 20-lea pachet de sancțiuni împotriva Rusiei. Ungaria a anunțat că va bloca prin vot acest pachet. Întrebare: ce ar trebui să facă statele membre?

Uniunea Europeană are nevoie de schimbări (reforme). Cel mai des numite sunt integrarea piețelor de capital, armonizarea cadrului juridic al firmelor în interiorul Uniunii sau coordonarea finanțării și desfășurării activităților de cercetare și inovare. De exemplu, la München, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen a anunțat cel de-al 28-lea regim pentru companiile europene, care înseamnă regimuri egale de înființare și de capital pentru companiile europene. O idee foarte bună, numai că recent oficialii europeni au anunțat că acest regim va fi funcțional abia la sfârșitul acestui an. Foarte târziu, pentru că antreprenorii s-ar fi așteptat să se rezolve în câteva săptămâni, nu în 10 luni. Așadar, Europa suferă deja de viteză redusă. Dacă viteza a doua blochează viteza întâi, Europa se mișcă mai încet chiar decât în mod natural.

Este corect să recunoaștem că Uniunea Europeană are deja două viteze, că sunt state care promovează schimbarea mai mult decât altele, că Europa are nevoie de reforme și că țările care le inițiază pot crește viteza urmând ca restul să le urmeze sau nu. Evident, tema și eventualele decizii luate în acest sistem vor genera multe controverse. Dar, ar putea fi singura modalitate prin care Uniunea Europeană să capete cu adevărat viteză.