Dubai, Dubai…

Nici nu am terminat bine discuțiile prilejuite de împlinirea a 4 ani de la invazia rusă în Ucraina, că planeta a luat foc din nou, în alte locuri. Mai întâi, Pakistanul a executat niște lovituri aeriene în Afganistan, lucru greu de înțeles pentru cei care nu sunt documentați asupra acestei sensibile vecinătăți geopolitice. Nu a ținut mult însă prima pagină a ziarelor, pentru că programul de week-end a fost dominat de lovitura preemptivă – cum se spunea în good old days ale administrației George W. Bush – asupra Iranului. De atunci ne uităm la schimbul de rachete ca la un meci de tenis și comentariile analiștilor, de multe ori aceiași, din platourile tv nu ne ajută să înțelegem mare lucru. Până la urmă, discuția trimite la o problemă mai largă a jurnalismului de pe la noi. Nu fac un proces de intenție, dar trebuie să înțelegem următoarele: la un moment dat am făcut cu ajutorul studenților mei o microcercetare bazată pe analiză de conținut pe câteva eșantioane din programele televiziunilor de știri. Concret, am aflat, fără pretenții de generalizare deocamdată (dar poate studiul ar merita extins), că majoritatea covârșitoare a producțiilor difuzate de televiziunile de știri nu constă în știri, ci mai degrabă în opinii. Știți, e ca în gluma aceea rusească de dinainte de 1989, cu referire la două ziare celebre din epoca propagandei sovietice, nu e nici Izvestia (Informația) în Pravda (Adevărul), nici Pravda (Adevărul) în Izvestia (Informația). Pentru că, nu-i așa, acolo unde se termină informația verificată și încep sursele oculte, dar și comentariile instante ale analiștilor, își face loc, cu toată buna credință a acestora din urmă, capul sinistru al fake-news-ului, fenomen care a fost discutat până s-a erodat dar, din păcate, a fost mai puțin studiat științific pe la noi.

A nu se înțelege că am ceva cu talk-show-urile. Am participat și eu la o grămadă. Societatea se bazează pe comunicare, e normal să discutăm despre ce ne sperie și despre ce ne încântă, este normal să ne uităm spre oameni care au o anumită expertiză în domeniul unei chestiuni care ne preocupă la un moment dat. Doar că e greu de spus cine îi validează pe aceștia. Literatura de specialitate privind sociologia cunoașterii și sociologia publică vorbește despre dispariția experților, în contextul în care oricine se comportă ca un mic om de știință, în baza informațiilor și interacțiunilor de pe internet și rețele de socializare. Lucrul nici nu e de mirare, când aștepți trei zile să găsești un medic care să îți dea un paracetamol, parcă îți vine să te descurci singur. Doar că nu dispariția experților este fenomenul, ci mai degrabă apariția a câte unui expert la fiecare colț de stradă.

O simplă scanare a discuțiilor de la tv privind criza din Iran ne trece printr-un spectru larg de comentarii, de la descrieri tehnice și interesante privind capabilitățile (e deja inflație în utilizarea acestui termen) părților din conflict, rememorarea unor episoade istorice, patternuri de comportament ale statelor implicate, până la discuții lungi, esențialiste și stupide de falsă psihologie a popoarelor, sau conversații despre sunnism și șiism la nivel de wikipedia sau mai jos, ba, mai rău, până la fantezii geopolitice apocaliptice fără niciun aport la clarificarea situației pentru telespectatori. Despre prognoze nu mai vorbim: dacă facem o evaluare a ce s-a profețit în emisiunile tv pe chestiuni de relații internaționale în ultimii ani ne luăm cu mâinile de cap. Dar nimeni nu face auditul acesta. Și e și greu să faci asemenea prognoze, mai ales când discutăm despre interacțiuni cu regimuri autoritare sau mai dure, în cazul acestora existând o imprevizibilitate specifică. În cazul Iranului de exemplu, nimeni nu s-a gândit că regimul de la Teheran va viza ținte atât de multe și atât de aleatorii din țări arabe neimplicate direct în conflict. Desigur, încercând să forțeze liderii acestora să pună presiune pe SUA și Israel să înceteze operațiunea, iranienii încercând să impresioneze și să transmită că, altfel, “Dubai, Dubai, viață ca-n Rai va deveni Dubai, Dubai, ajungi în Rai”. Petrol blocat, turism blocat, oameni speriați, deranjamente preexistente ale zborurilor internaționale, reverberații, după cum vedem, până în statele europene și nu numai, care s-au trezit că au o mulțime de cetățeni de recuperat de prin zonă.

Ce putem noi face? Știrile sunt niște produse jurnalistice verificate, nu zvonuri, nu bârfe, nu chestii găsite pe internet. Opinia e opinie și știrile sunt știri. Este o problemă de bun simț să înțelegem că talk-show-ul este în primul rând un show de idei și mai puțin un program de știri. Este un program de opinii, unele cu agendă, unele absolut individuale, unele mai de calitate, unele de-a dreptul aberante. E normal să existe, în virtutea libertății de exprimare. Dar e normal să fie etichetate corect. Până la urmă, cum se spune la reclamele sponsorilor, „acest program conține plasare de… idei”. Războiul cu fake-news-ul s-a pierdut pentru că s-a pierdut războiul cu diferențierea dintre opinie și informație. Și hai să nu ne plimbăm prin zona aceea zilele astea… Vă spune boss să mai așteptați trei săptămâni.