Computer says no…

Deși știrea perioadei este legată probabil de mandatarea lui Eugen Tomac pentru a încerca formarea unui guvern, mi-e teamă că vom mai discuta același subiect și săptămâna viitoare și, din păcate, și următoarele. Profit de apropierea încheierii anului școlar și universitar, a examenelor de tot felul și propun o scurtă discuție despre, cum s-ar spune, uzul și abuzul de AI (inteligența artificială). S-a dezbătut enorm povestea în ultimii 2-3 ani, pe măsură ce softurile și aplicațiile de profil au evoluat accelerat. Multe industrii au preluat aceste inovații și le-au prezentat pur și simplu ca o intensificare a digitalizării (pe care nu o contestă nimeni, deși pe alocuri s-ar mai putea spune niște chestii și despre cum este ea făcută).

Nu este prima dată când societatea umană se confruntă cu impactul uriaș al unor inovații tehnologice care, preluate, răstoarnă ierarhii, moduri de viață, meserii și profesii, norme de tot felul. Mașinile industriale și agricole, trenul, vaporul, avionul, automobilul, tiparul, radioul, televiziunea, televiziunea prin satelit, internetul, telefonul mobil, cumpărăturile on-line, smartphone-ul, rețelele de socializare: mai mici sau mai mari, toate tehnologiile adoptate în viața de zi cu zi au schimbat profund viața socială, de la micro la macro. Desigur, este de notat că evoluția computerelor și cea a aplicațiilor acestora au adus inovație după inovație în ultimii 40 de ani și a fost în jurul lor o veritabilă înghesuială de mici și mari impactări ale vieții noastre de zi cu zi. Pe care le-am absorbit cu toții, de la stat și corporații la ultima casă în care au pătruns internetul și rețeaua de telefonie mobilă.

E ușor comic faptul că în trecut, scriitorii vizionari și cercetătorii din domeniul studiilor prospective presupuneau că există un fel de piramidă a dezvoltării și a tehnologiilor. Pe măsură ce evoluăm, tehnologiile devin mai accesibile și mai ieftine, uzul lor se generalizează, la fel se întâmplă și cu următoarele inovații etc. Aiurea… evoluția internetului și a telefoanelor mobile arată că poți să ai, cum se spune, wc-ul în curte și internet de mare viteză în casă. Asta trebuie să însemne ceva, vis-a-vis de cât de pregătiți suntem pentru noile tehnologii de comunicare.

O altă presupunere a celor care acum o vreme se încăpățânau să studieze și să imagineze viitorul, dar tot în linia ușor marxistă progres tehnologic egal viață mai bună și mai ușoară, a fost aceea că robotizarea și digitalizarea vor elimina sarcinile dificile, nedorite, periculoase, eventual necalificate, sau/și procesele (inclusiv birocratice) extrem de repetitive, consumatoare de timp și plictisitoare. Eficiența urma să însemne o viață mai bună. Urmau să dispară locurile de muncă ale amărâților care trăiau din aceste corvezi? Nu, pentru că fie aveau să se transforme în supervizori ai mașinilor implicate în muncile respective, fie urmau să se concentreze pe aspectele calitative ale unui caz, o dată ce munca brută și procesarea repetitivă de date sau documente aveau să fie realizate de computere și roboți, sub ochiul vigilent al funcționarului/operatorului.

Realitatea crudă a apariției AI-ului este însă aceea că primele roluri (ca să nu zic direct joburi) puse în pericol sunt cele creative, apoi cele uman repetitive și birocratice, în timp ce la cele manuale încă ar mai fi ceva de făcut și pentru oameni. Practic, AI-ul va înlocui mai repede programatorii și scriitorii (deci și ramura zisă reală și cea umanistă a creației) și mai greu instalatorii și muncitorii din construcții. Sau va transforma o mulțime de ocupații intelectuale, relații și interacțiuni de muncă, poate și modalități de a contracta și norma munca.

Și pentru că azi e Ziua Învățătorului, să intrăm și pe culoarul educației. Educația și cercetarea științifică au reacționat destul de târziu la acest provocări. Practic, elevii și studenții au descoperit destul de repede ChatGPT și alte softuri care au apărut între timp. Sistemul de educație încă dezbate cum să fie încorporat AI-ul în educație și cercetare. Problema nu este dacă sunt sau nu profesorii familiarizați cu instrumentele AI. Mulți sunt și, oricum, asta se poate rezolva. Problema este la nivel de principii și regulamente. Să ne aducem aminte câți ani a luat reglementarea plagiatului. Diferența majoră dintre plagiat și produsele AI este că, în primul caz, dacă îi puteai arăta cuiva negru pe alb, pe hârtie sau online, materialul din care a plagiat, prin identificarea scrierii cu AI nu îi poți pune în față o probă obiectivă că a folosit AI. Îi poți pune doar un raport, făcut de un soft care detectează produse AI și care el zice că materialul respectiv e scris cu AI. Dar nu ai o probă efectivă, cum ar fi identificarea sursei din care s-a copiat în cazul plagiatului.

Deci primul pas ar fi un ghid de bune (și rele) practici în utilizarea AI-ului și, chiar dacă precizăm și bune practici, să prevedem ce responsabilitate are în acest proces persoana care folosește, fie și în mod legitim, instrumente AI. Dar repede, că altfel se generalizează niște tipuri de utilizare asupra cărora vom scăpa controlul.

Fie că vorbim despre educație, cercetare, inginerie, servicii oferite de companii private sau structuri publice, despre proceduri administrative și de ordine publică, încorporarea AI în activitate se poate face doar cu mutarea accentului de la volumul de muncă al operatorului la responsabilitate. Dacă vom folosi digitalizarea și AI ca să dăm vina pe robot, abia atunci vine adevărata criză a muncii în fața tehnologiei. Creșterea responsabilității (accountability) legale a organizațiilor și lucrătorilor care folosesc AI este adevăratul sens al digitalizării – o digitalizare care ajută și eficientizează și care nu devine nici o scuză pentru organizațiile care vor să scape de salarii, nici o realitate kafkiană pentru clientul care nu mai știe cu cine să vorbească atunci când are o problemă cu serviciile oferite. Știți, ca doamna aceea de la relații publice din Mica Britanie, Carol, care la orice solicitare a beneficiarului răspundea calm dar ne-empatic „computer says no…”.