AI să fie…

Timp de zeci de ani, teoria a fost că mecanizarea, robotizarea, digitalizarea etc. vor proteja oamenii de muncile grele și de cele excesiv de rutiniere. În visele acestea, împărtășite și de societățile capitaliste și de cele autoritare de-a lungul istoriei recente, toată lumea avea de câștigat: și statul și firmele și lucrătorii.

Și cum modernitatea era într-o febrilă transformare a mediului natural și societal înconjurător, povestea avea o logică și nimeni nu părea să fie în pericol. Cine avea munci intelectuale urma să se centreze pe supervizarea proceselor, verificări, pe gândit asupra datelor și luat decizii, cine avea munca brută urma să fie up-gradat la lucrător care operează o mașinărie (fie ea mecanică sau digitală) sau supraveghează o asemenea mașinărie industrială. Pentru că sfârșitul muncii nu părea să vină niciodată, iar lumea spera în munci mai ușoare, mai creative, mai demne, mai semnificative și mai puțin periculoase.

Pe măsură ce fantoma celui de-al doilea război mondial se îndepărtează, se termină și nevoia aceea de reconstrucție brută. După 1970, veselia generalizată se termină, visul ocupării cvasi-totale a forței de muncă dovedindu-se o realitate strict contextuală atât la stânga, dar și la dreapta cortinei de fier. Progresul automatizării ajută și nu ajută în același timp. Unele profesii se dezvoltă enorm, altele dispar. Pe urmă, treptat, apar computerele și aici se deschide deja calea către ceea ce azi numim inteligență artificială. Multe din aceste evoluții fiind interesant descrise în foarte la moda literatură SF a acelor vremuri, desigur. Cu apariția computerelor, accentul se mută de la operarea mecanică a unei mașinării la faptul că acest instrument ajutător al lucrătorului nostru începe să gândească. La început strict ghidat, pe urmă tot mai autonom, cu alternative, rapid, operând mase mari de date, pe care omul din spatele lui efectiv nu le-ar putea gestiona nici așa de bine, nici în termen rezonabil cu mintea, pixul și hârtia. Iar operarea unui computer nu mai e ceva ce înveți la un curs scurt de calificare, sau prin experiența la locul de muncă, sau printr-un antrenament de două-trei zile la uzină. Acum vorbim despre o profesie, despre o ocupație intelectuală, despre ani de școală și experiență, despre învățarea practic a unei realități paralele, capabilă să creeze chestii dintr-o cutie neagră prevăzută cu taste. De aici, computere tot mai performante, laptopuri, internet, smart-phone-uri, tablete, automobile care sunt mai degrabă computere decât mașini – și revoluția AI, care se mișcă realmente amețitor.

Problema nu este doar dacă vrem sau nu vrem AI, dacă suntem în stare să facem reguli pentru a îl integra în viață, școală și profesie. Problema este dacă suntem în stare să înțelegem ce folosim, dacă va deveni atât de complex încât înțelegerea aceasta va fi imposibilă fără școală în sensul formal al termenului. Mi-e teamă că răspunsul rezonabil – să îl folosim, dar ca un instrument, nu altfel, să nu abuzăm etc. – este o aiureală, operațional vorbind.

Apoi, sistemele acestea evoluează așa de mult și intră atât de mult în viața de zi cu zi, momentan fără a fi trași prea mult la răspundere gestionarii și utilizatorii lor, că doar, na, nu ne opunem progresului… dar evoluează atât de repede încât, orice am reglementa astăzi în privința lor, se va lovi de faptul că, la data la care vom termina de reglementat, ele nu vor mai fi cele de la începutul reglementării.