Andrei Pleșu: Notițe despre bătrînețe

Mai întîi, un citat simpatic din psihologul american James Hillman: „A fi bătrîn e o aventură. Să ieși din cadă și să alergi la telefon, sau pur și simplu să cobori cîteva trepte, implică tot atîtea riscuri ca o călătorie prin deșertul Gobi, călare pe o cămilă. Altădată, cînd ne ajutau picioarele, coboram scările rapid și eram deîndată la ușă. Acum, însă, cine știe cînd ne lasă, în mod perfid, genunchii și cînd vom rata, la coborîre, o treaptă. Altădată, învățam de la vulpi și șoimi; astăzi, învățătoarele și învățătorii noștri sînt morsele, broaștele țestoase și elanii înnămoliți în mlaștini. Aventura lentorii”.

În engleză și germană, bătrînețea nu se exprimă ca referință la vîrsta tîrzie, ci, pur și simplu, ca termen generic pentru „vîrstă”. Englezul te întreabă: „How old are you?”. Ca și neamțul: „Wie alt bist du?”. Pe românește: „Cîți ani ai?”. Iar răspunsul este de genul „I am 2, 3, 15, 40, 70 years old”. Ceea ce înseamnă că „bătrînețea” începe de cînd te naști! A veni pe lume echivalează cu a începe un proces de îmbătrînire, cu sfîrșitul aferent... „Sînt bătrîn de cinci ani” – declară, politicos, puștiul din fața ta. Un răspuns plin de... metafizică.

Dar istoria înregistrează și alte tipuri de discriminări. În Roma antică (și în Evul Mediu), iritarea față de implicarea politică (prin influență sau vot) a bătrînilor a stîrnit sloganul: „Sexagenarios da ponte!” (să fie aruncați de pe pod). O mentalitate care reapare, spectaculos, în Parisul „revoluționar” din 1968: „Să nu avem încredere în cei care au mai mult de 30 de ani!“. Mai crudă încă este reglementarea Evului Mediu creștin privind despăgubirile juridice în bani ale unor crime: dacă omorai un ins de 20 pînă la 50 de ani, îți puteai răscumpăra păcatul plătind 300 de galbeni. Dacă victima depășea 65 de ani, scăpai cu 100.

Există însă și viziuni mai „nobile”, mai încurajatoare, despre bătrînețe. Alexandru Paleologu vorbea cu emoție despre frumoasa experiență a „buniciei” ca privilegiu al vîrstei înaintate. Adăuga, cu umor, și că faptul de a fi bătrîn te ajută să scapi de obligații antipatice. Cînd te plictisești la o agapă, te poți retrage pe motiv de oboseală (senilă), de șubrezenie trucată. Noica avea o observație încă și mai radicală: la bătrînețe scapi, de pildă, constata el, de diverse hărțuieli organice: presiunea erotică, anexele dureroase (durerile de dinți, de pildă: 32 de dinți, 32 de dușmani – nu-i mai ai, ești salvat!) etc. Cît despre apropierea morții, tot Noica observa mirat: „Se moare de milioane de ani și lumea nu s-a obișnuit încă să priceapă situația...”. Bătrînețea are și avantajul de a putea, în sfîrșit, să savureze răgazul. Starea de „otium” e odihnitoare și răsplătitoare.

Ioan Gură de Aur, ca și Chiril al Alexandriei, inventariau „creștinește” păcatele bătrîneții: morocănoșenia, pregetul, prezumția, nemișcarea. Invers, Origen e mai atent la virtuți: puritatea inimii, sinceritatea sufletului, aptitudinea de a înțelege. Dar Cicero fusese mai nuanțat (De Senectute): „Nu vîrsta e vinovată, ci moravurile”. Și apoi, există bătrîni și bătrîni. Nu toate vinurile se acresc cu trecerea timpului... Agricultorul nu are motive să se plîngă că a venit iarna.

Creativitatea nu e neapărat afectată de îmbătrînire. Tițian a murit de ciumă la 86 de ani, dar a fost hiperactiv și după 70. La fel, Picasso (mort la 92 de ani), Bach și alții. Trist e mai curînd sfîrșitul prematur al unor valori masive, ale căror realizări meritau un destin mai generos. Nu-ți vine să crezi și să accepți că Rafael a murit la 37 de ani, Eminescu la 39, Novalis la 23, Mozart la 35, Pascal la 39. Și poate că atunci cînd te temi, omenește, să n-o pățești prea devreme, e mai înțelept să te gîndești la asemenea destine și să te întrebi cine te crezi, ca să trăiești mai mult decît ei...

https://www.dilema.ro/situatiunea/notite-despre-batrinete_3199