Andrei Cornea: Cine vrea să fie om politic?

Privind la „peisajul” politic național și internațional, cred că orice om, dotat fie și cu un mărunt bun-simț și un pic de spirit de observație, nu poate să nu se mire de faptul că se mai găsesc candidați la „profesia” de om politic. Ce poate fi în mintea celui sau celei care dorește cu ardoare să urce pe treptele afirmării politice, ajungînd poate, la capăt, președinte, prim-ministru, ministru, șef de partid important și așa mai departe? Asta ca să nu mai vorbim despre celelalte numeroase, ceva mai mici, dar nu de neglijat, posturi de șefi prin departamente și agenții de tot felul. Pe scurt, de ce ar vrea cineva întreg la cap, cu o inteligență medie, nu lipsit de calități și chiar de unele ambiții, să se facă azi om politic?

Ca să conducă alți oameni? Dar e o corvoadă să reușești fie și să te conduci bine pe tine însuți, ori să ai grijă de ai tăi. Sau vrea să se simtă puternic, stăpîn peste viețile altora? Neroadă idee: omul politic cu cît e mai sus, cu atît e mai dependent: de consilierii săi, de aliații cu care trebuie să trateze, de opinia publică pe care trebuie s-o curteze, de „vasali” pe care trebuie să-i „îndoape” bine ca să nu-l trădeze, de serviciile de informații care îi transmit ce vor ele. Gărzile de corp îi cunosc toate secretele, intimitatea familiei îi este încălcată aproape contractual de jurnaliști și paparazzi. Somnul îi poate fi întrerupt oricînd de o informație care nu așteaptă. Mîncarea, luată la întîmplare, nu-i priește. Se îngrașă, are palpitații, are tensiune. N-are răgaz pentru vechii prieteni; mai mult, nu o dată opinia publică îi cere să-și dezavueze unii vechi prieteni. Familia nu o dată suferă. Soția (soțul) devin personaje publice, chiar dacă nu o doresc. Copiii sînt înjurați la școală sau, dimpotrivă, lingușiți numai pentru că sînt copiii „cuiva”. Cînd cineva îl laudă, nu mai știe dacă acela o face din convingere sau vrea o favoare. Cînd cineva îl critică, omul politic tinde să creadă – și se găsesc destui care să i-o spună – că o face numai din interes meschin, că-i plătit de inamici sau că-i, pur și simplu, imbecil. A crede în sinceritatea și buna-credință a altuia e un sport de care omul politic tinde să se dezvețe cît mai repede și mai complet. Dar ce viață e aceea în care trăiești într-o eternă suspiciune, cînd nu vezi împrejur decît trădare, ipocrizie și înșelăciune?

Unii vor spune că, în schimb, omul politic are anumite satisfacții: să-și îndeplinească un program, să influențeze durabil viața unei țări, ba chiar să lase o urmă ceva mai lată în istorie. Asta e teoria. Dar realitatea e diferită: de obicei, dacă realizează ceva autentic, va fi contestat. Alții se vor împăuna cu realizările sale. Meritele îi vor fi coborîte, trecute asupra altora. În schimb, va fi ocărît disproporționat pentru cîteva erori. Invidiile, urile, trădările rivalilor și chiar ale „amicilor” îi vor întuneca cariera. Cît despre „urmele late” și durabile din istorie, de ele nu el se îngrijește, ci o mînă de intelectuali care îl disprețuiesc. Sînt de mult trecute timpurile cînd poeții cîntau faptele mărețe ale conducătorilor; astăzi cinul lor nu știe decît să-i detracteze și să-i sfideze. Îi rămîne omului politic mărunta satisfacție să-și scrie memoriile cînd nu mai e nimic, vărsîndu-și acolo veninul adunat din trecut, și apoi să plece din lumea asta mai plin de resentimente decît aproape orice particular care și-a trăit viața decent.

Unde mai pui și că omul politic se simte amenințat, avînd viața în pericol, și anume cu atît mai mult cu cît e mai important. Iar dacă nu e în mod real amenințat, au grijă cei din jur să-i explice că viața lui, mult-prețioasă națiunii și omenirii, este vînată de dușmani. Îl vor înconjura cu mii de precauții, cu ziduri de protecție, camere ascunse, gărzi dublate și triplate; nu se va mai putea deplasa prin oraș decît păzit de o armată, nu va mai putea locui decît într-un fel de cazemată. A se plimba într-o dimineață, liniștit, singur, în parc – ce poate fi mai cu neputință pentru el? Nu va fi el atunci mai puțin liber decît persoana de pe ultima poziție a statului de funcții – femeia de serviciu care îi mătură dușumeaua biroului? Și atunci de ce nu face schimb cu ea? Sau ea, înțeleaptă, se va feri de o asemenea stupiditate?

Pe timpuri, conducătorii măcar se recrutau cumva obligatoriu mai ales din anume clase – aristocrați, familii princiare, poziții sociale ereditare, familii care serviseră de generații statul etc. Răi sau buni, cei care urmau să conducă n-aveau de ales: tradiția, familia, statutul social, datoria și onoarea personale îi împingeau să asume poziții mai mult sau mai puțin importante în stat. Dar azi ce-l mai poate îndemna pe un om tînăr să aleagă liber vocația de om politic, atunci cînd are atîtea alte cariere la dispoziție? Și ce trăsături trebuie să aibă el?

Excluzînd unele, rare, excepții, nu pot da decît acest răspuns: este un ratat, sau pe cale de ratare în profesia sa, ori un frustrat în viață, muncă, dragoste, familie, e un resentimentar mîniat pe lume; dar mai ales e un ins convins că Pronia cerească l-a ales tocmai pe el dintre cele cîteva miliarde de oameni, deoarece altminteri planurile Sale ar fi eșuat lamentabil și lumea s-ar fi dus de-a dura în haos. Și fiind convins de această disperată nebunie – pentru care s-ar cuveni mai curînd să fie ținut sub supraveghere într-o instituție specializată –, insul care alege politica este dispus să suporte toate caznele despre care am vorbit, dar și să-și căznească bieții semeni în toate felurile imaginabile, ba chiar – cum ne arată istoria – și în unele care fac de rușine orice imaginație.

https://www.dilema.ro/situatiunea/cine-vrea-sa-fie-om-politic