Andrei Cornea: Călător fără frontiere

„Graniță”, „hotar”, frontieră” – trei sinonime pentru un lucru cam dezagreabil pe timpuri. Că doar se referea la ceva sever și constrîngător și foarte bine marcat, așa ca nu cumva s-o ignori: cerea s-o iei în seamă în multe feluri și din multe perspective, inclusiv etimologice...

Ne mai amintim felul în care călătoream pe timpuri în străinătate, atunci cînd era posibil? (De obicei, nu era, dar uneori harul autorităților venea asupra ta și iată că aveai prețiosul pașaport!) Mă refer la călătoria însăși, cu trenul: după o noapte de zdruncinături în vagonul cică de dormit, auzeai în ușă ciocănitul brutal al însoțitorului care te vestea să pregătești actele la control, deoarece se apropia frontiera – de parcă aveai și mare lucru de pregătit, dar musai să fii treaz cu o jumătate de oră înainte! Urmau apoi mai multe rînduri de controale – vameși, grăniceri români, controlori ai grănicerilor români, grăniceri maghiari, vameși maghiari, controlori de tren... Toți gravi, ursuzi, punîndu-ți o lanternă în ochi, uitîndu-se cu un ochi critic (se voia vigilent) la față, la pașaport, la bilet, la bagaje, la haine, sub banchete... Îți dădeau a înțelege că îți fac o mare favoare că te lasă să treci granița, deși erai în regulă. Erai paușal suspect. Unii – poate din cauza unei vorbe la întîmplare, a unui denunț – erau percheziționați pînă la piele de bărbați sau femei, după caz, într-un compartiment separat, bagajele erau deschise și, nu o dată, scotocite. Între timp, trenul se eterniza în stația Curtici și te întrebai cînd îți vor mai da drumul mai departe sau chiar dacă îți vor mai da drumul. Aflaseși că unii fuseseră dați jos din tren... Apoi, zeii vămilor se îndurau, trenul se urnea și, hodorogind peste macazuri, trecea, cam fără chef, în țara „vecină și prietenă”. Urma, peste cîteva ore, cealaltă graniță, cu alți vameși, alți controlori, spre Austria. Și abia după ce treceai și de ea, știai că erai – ura! – în „lumea liberă”! Dar liberă sau neliberă, la fiecare trecere de frontieră, același ritual – mai simplificat sau mai prelungit: grăniceri de ambele părți, controale, priviri suspicioase asupra bagajelor sau a pașaportului... Pe scurt, erai informat continuu și sistematic că există numeroase granițe și vămi între țări, că ele sînt esențiale, că fără ele, chipurile, nu se poate nici călători, nici respira, aproape nici... trăi.După 1989, pașaportul a redevenit un drept, nu un privilegiu. Dar ce folos, la început? Aveai pașaport, nu și vize pentru principalele țări din Vest. Acum erai liber să pleci din țară, dar nu și să intri într-o alta, care te privea suspicios și îți cerea diferite acte justificative, ca să-ți aplice pe pașaport o viză lăbărțată. Și mai țineți minte uriașele cozi și aglomerări din dreptul ambasadelor Germaniei, Franței, Italiei? Oamenii veneau de cu noapte, dormeau în mașini, ca să prindă loc. Un întreg comerț stradal local se născuse spontan – cu dughene sau rulote unde se vindeau senviciuri, pateuri, cornuri, răcoritoare, timbre, dar și cu xeroxuri care copiau de zor acte.

Și deodată, în 2002, tot acest furnicar uman, proto-capitalist, s-a aneantizat: s-a putut deja călători fără viză în principalele țări din UE. Rămăsese, în schimb, problema banilor: eram săraci, cei mai mulți dintre noi: călătoreai aproape numai dacă aveai o invitație, un loc de muncă asigurat „afară”, o bursă sau un grant etc... Treptat, am început însă să fim mai puțin săraci – nu chiar bogați, dar putînd să-ți permiți un scurt sejur în străinătate. Între timp, n-a mai fost nevoie nici de pașaport și s-a putut călători oriunde în Europa numai cu cartea de identitate. Ți-o mai cereau încă la frontiere – pe aeroporturi – sau la frontierele terestre în automobil. Încă simțeai că mai există frontiera – „ultima frontieră”. Încă simțeai unele priviri suspicioase. Dar s-a dus și asta, am intrat în Schengen – mai întîi pe aeroporturi, apoi pretutindeni, asta nu chiar de demult, în 2025. Acum mergem în toată Europa ca la noi, căci cumva sîntem „la noi” – la Viena ca la Iași –, nimeni nu te mai întreabă nimic, nu-ți mai cere și practic nici nu mai știi cînd ești dincolo, dacă ești în automobil. Nu mai există „dincolo”... Și, deși n-am trecut la euro, nu prea mai avem nevoie nici să schimbăm bani fizic: cardurile bancare merg de obicei pretutindeni. Abia cînd călătorești, începi să simți ce minunăție este această Uniune Europeană! Nu întîmplător, are și atîția dușmani – în Est și în Vest, dar cel mai păgubitor este că sînt destui înăuntru...

Da, unii fac (mai elegant sau mai brutal) elogiul frontierelor – inclusiv al celor păzite de vameși ursuzi și prost bărbieriți, care te trezesc la crăpatul zorilor și îți scotocesc suspicioși prin bagaje. Și i-ar dori, pesemne, din nou pe aceștia alături, ca și furnicarul stradal din jurul ambasadelor, ba chiar, poate, jinduiesc în mod masochist după refuzul de a primi un pașaport, ori după obligația de a-l restitui în trei zile de la sosirea în țară, la schimb cu buletinul. Au, pesemne, nostalgia marelui „privilegiu” al călătoriei „afară”, aspiră la umilința unui portofel plin cu bani pe care nu-i poți schimba cu alte valute. Sau poate vor să mai simtă strîngerea de inimă și crisparea, ori de cîte ori s-ar apropia de acel „dincolo”, fără de care viața era de neimaginat.