Andrei Pleșu: 1871-2019 – tradiții românești nemuritoare

Cine spune că România nu își respectă tradițiile păcătuiește prin exces de spirit critic. Avem tradiții! Știm ce înseamnă „continuitatea”! E drept, continuitățile discutabile sînt mai la vedere și mai stabile decît cele semeț fondatoare... S-ar zice că sîntem mai atașați de „specificul” obiceiurilor noastre umbroase decît de efortul depășirii de sine. Nevoia de a păstra e mai tare decît nevoia de reformă. Mai știi? Poate că ăsta e secretul supraviețuirii noastre. Preferăm staza, cu derapaje cu tot, decît riscul agitației înnoitoare... O dovedesc tot soiul de împrejurări „istorice”, lovite de fatalitatea unei „actualități” care nu vrea să treacă. Răsfoind hîrtii vechi, am găsit o mulțime de exemple. Îmi cer scuze că republic cîte unul. Dar nu există tradiție fără repetiție. Iată:

În ianuarie 1871, o gazetă din Germania (Augsburger Allgemeine Zeitung) publica o scrisoare a regelui Carol I, pe care ziarele şi parlamentarii români au transformat-o în prilej de scandal. După aproape cinci ani de domnie, regele se plînge unui prieten de „puţinul folos“ pe care l-a putut aduce „acestei frumoase ţări“. „A cui este vina?“ – se întreabă Carol. „Nici a mea, nici a poporului în întregimea lui“ – sună răspunsul. Atunci a cui? Sistematizînd rapid ceea ce în textul regal se supune retoricii epistolare a momentului vom găsi trei explicații posibile ale eşecului:

1) O caracteristică psihologică globală: românii sînt un popor „care nu vrea să fie condus şi totuşi nu e în stare să se conducă singur“. Semeţie, lipsă de disciplină interioară, haos. Stăm prost cu „heghemoniconul”! Trăim „neatîrnarea” în tot echivocul ei: pe de o parte spirit independent, pe de alta volatilitate neguvernabilă.

2) O caracteristică istorică şi socială: între elite şi mase e o fractură nevindecabilă. Elitele sînt emancipate, „branşate”, gata să adopte ultima utopie la modă, masele sînt de un conservatorism îndărătnic. Cu alte cuvinte, elitele suferă de inadecvare, nu ţin cont de spiritul locului, iar masele se comportă reticent, resentimentar, impulsiv. Rezultatul e că elitele conducătoare obligă ţara „să treacă deodată şi fără mijlocire de la un regim despotic la cea mai liberală Constituţie, precum nu are nici un popor din Europa”. Masele însă „nu se pot lăuda cu virtuţile cetăţeneşti ce se cer pentru o formă de stat cvasirepublicană”.

3) O caracteristică politică: inflaţia „intrigilor de partid”. (Fără comentarii...)

E de observat că, în efortul său de a da un diagnostic crizei naţionale, regele Carol I nu umblă după cauze externe. Nu caută comploturi antiromânești, ghinioane geopolitice, fatalităţi istorice. Buba e, pentru el, înăuntru şi nu se va vindeca niciodată dacă o vom contempla mioritic, cu compătimirea de sine a victimei de profesie. De observat, de asemenea, că cei de care regele se teme cel mai mult sint „ultraşoviniştii“, mereu dispuși să-l judece ca „lipsit de iubire pentru ţară“. De observat, în sfîrşit, este că scrisoarea suveranului a enervat opinia publică. În Cameră, Nicolae Blaremberg a comentat-o agresiv, propunînd o moţiune cu care s-au solidarizat destui. Ziarul Românul (evident!) a perorat, provocator, pe tema „domnului călcător de Constituţie” şi „risipitor al averii publice”. (Vezi relatarea lui Titu Maiorescu, în „Istoria politică a României sub domnia lui Carol I”.) Acest tip de reacţie adaugă celor trei explicaţii ale eşecului autohton amintite mai sus o a patra: lipsa de caracter, dublată de demagogia virtuții și a patriotismului.

Nu sîntem, oare, tot în momentul „Carol I”? În 1871? Și, vai, fără Carol I, fără Brătieni, fără Titu Maiorescu. Cine-i de vină?

*

Să reamintim și cîteva din „melancoliile” lui nenea Iancu (apud Dan C. Mihăilescu, I.L. Caragiale despre lume, artă şi neamul românesc, Humanitas, 1994):

„Noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte prea mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult”. (p. 80)

„Partidele politice, în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau nouă de clasă şi, prin urmare, pe programe de principii şi idei, nu există în România”. (p. 95)

„Într-o țară ca a noastră, unde cînd afirmi ceva nu ți se cer și dovezi, unde spiritul public nu are nici un element serios de control mai ales asupra luptelor ivite pe tărîmul științei de stat, reaua credință este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputațiuni. Ca să treci drept cel mai curat n-ai decît să ponegrești cu ori fără drept pe alții; ca să te crează lumea om cinstit și de treabă, n-ai decît să ocărăști și să osîndești în vileag purtarea altora, chiar dacă dînșii au o bună purtare și mai ales în cazul acesta. Dacă vrei să înșeli lumea, a zis un filozof, înșeal-o gros, că subțire nu ți se prinde. E mult numai pînă să-ți faci o reputație frumoasă, și în urmă poți fără griji să săvîrșești însuți păcatele de care osîndeai odată pe alții buni nevinovați.“ (p. 81)

„Elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor și formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitație, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, țăranul român, muncitorul român, regatul român șcl., șcl. – în genere fraza goală, declamația șarlatanească, lătrătura patriotică, națională, română – cu un cuvînt, moftul...” (p. 96)

https://www.dilema.ro/situatiunea/1871-2019-traditii-romanesti-nemuritoare