Analiză Foreign Affairs: de ce SUA au rămas fără opțiuni "bune" în Iran

Războiul americano-israelian cu Iranul a intrat într-o fază în care obiectivele declarate ale Washingtonului – securizarea energetică și slăbirea durabilă a regimului de la Teheran – sunt greu de atins, în timp ce costurile politice, militare și economice cresc rapid. În această configurație, Iranul, deși mai slab militar, are avantajul unei strategii defensive: îi este suficient să supraviețuiască, să producă periodic daune și să mențină presiunea asupra piețelor energetice pentru a demonstra eșecul ambițiilor americane.

La trei săptămâni de la declanșarea conflictului, campania aeriană și navală nu a reușit nici să răstoarne regimul, nici să-i neutralizeze pe termen lung capacitățile militare și de coerciție regională. Asasinarea ayatollahului Ali Khamenei nu a produs colapsul sistemului, ci o succesiune forțată în favoarea fiului său, Mojtaba, un lider și mai dur, apropiat de Gardienii Revoluției, ceea ce întărește aripa intransigentă a regimului. În timp ce Statele Unite urmăresc obiective vaste – flux liber de energie, protejarea infrastructurii din Golf, stabilitate regională – Iranului îi ajunge să lovească din când în când petroliere sau instalații energetice pentru a crea șocuri disproporționate pe piețele globale.

Foreign Affairs examinează pe rând principalele opțiuni de escaladare aflate pe masa administrației Trump și arată de ce toate sunt proaste. O incursiune specială pentru capturarea stocului de uraniu îmbogățit de la Isfahan ar expune forțe americane în interiorul uneia dintre cele mai bine apărate locații iraniene, fără garanția succesului. Cucerirea Insulei Kharg, prin care trece majoritatea exporturilor de petrol ale Iranului, ar necesita o operațiune terestră riscantă și ar putea distruge infrastructura petrolieră, amplificând exact criza energetică pe care Washingtonul vrea să o evite. Atacurile masive asupra rețelei electrice iraniene ar lovi civilii, ar ridica probleme juridice și ar provoca, probabil, represalii împotriva infrastructurii energetice din statele Golfului.

Nici scenariul sprijinirii rebelilor interni și al fragmentării statului iranian nu oferă o ieșire responsabilă: un Iran dezmembrat ar semăna mai degrabă cu Siria sau Libia, devenind un focar de instabilitate și terorism, cu intervenții regionale multiple, departe de interesele de securitate ale SUA. În aceste condiții, autorul pledează pentru o „ieșire limitată”: Washingtonul ar trebui să declare atingerea unor obiective militare restrânse, să oprească escaladarea, să-și tempereze aliatul israelian și să folosească presiunea marilor puteri dependente de stabilitatea energetică pentru a constrânge Iranul spre dezescaladare. Nu ar fi o victorie clară, dar ar limita daunele și ar evita repetarea tiparului Vietnam–Irak–Afganistan, în care teama de eșec împinge Statele Unite într-o mlaștină strategică din care este tot mai greu de ieșit.