ANALIZĂ Scenariile încheierii războiului din Iran / Cum văd experții în Golf inițiativa războinică a lui Trump

Războiul SUA–Israel împotriva Iranului deschide trei scenarii principale în viziunea experților: o victorie strategică limitată cu un Iran „neutralizat”, o tranziție haotică de tip Libia, sau un conflict prelungit care subminează președinția Trump și destabilizează întregul Orient Mijlociu.

Premisele strategice ale „războiului lui Trump”

Declanșarea operațiunilor aeriene masive asupra Iranului, culminând cu asasinarea liderului suprem Ali Khamenei, este descrisă drept „un pariu uriaș” al lui Donald Trump, cu un spectru foarte larg de posibile rezultate.

Reporterul american Stephen Collinson, specializat pe Casa Albă, subliniază în CNN că rațiunile oficiale ale administrației se schimbă de la o zi la alta – de la „schimbarea regimului” și „eliberarea iranienilor”, la distrugerea programului nuclear sau răzbunarea pentru atacurile iraniene anterioare – ceea ce sugerează absența unei strategii coerente. Senatoarea democrată Jeanne Shaheen avertizează că „nu există cu adevărat o strategie clară” și că lipsa unei definiții precise a obiectivelor riscă să transforme conflictul într-o ocazie pierdută de „inflection point” pentru Orientul Mijlociu.

Această ambiguitate este însă parțial intenționată, potrivit jurnalistului american: Trump lasă în mod deliberat obiectivele vagi pentru a-și crea spațiu politic de a declara victoria „oricând dorește”, învățând din eșecurile războaielor terestre de lungă durată din Irak și Afganistan. În paralel, el își restrânge treptat țintele declarate la eliminarea marinei iraniene, a capacităților de rachete și a programului nuclear, ceea ce mută accentul de la schimbarea de regim la „neutralizarea” durabilă a puterii militare a Iranului. Istoricul și analistul Max Boot sintetizează acest amestec de mândrie de tip hybris și calcul rece: „Acest război pe care Trump l-a lansat este nejustificat și ilegal. Asta nu înseamnă neapărat că va fi și de succes.”

Scenariul „cel mai bun”: Iran slăbit strategic, dar fără reconstrucție de stat

Experții văd un prim scenariu relativ optimist: o campanie aeriană scurtă și devastatoare, care să degradeze masiv instrumentele de represiune internă și capacitățile militare externe ale Iranului. Collinson notează trei rezultate posibile, dintre care „cel mai roz” este ca zilele de bombardamente să declanșeze o revoltă populară și căderea regimului, deschizând calea către „un nou Iran” capabil să transforme echilibrul de putere în Orientul Mijlociu. Un scenariu intermediar, pe care îl consideră mai plauzibil, este supraviețuirea unui regim remodelat, dar cu arsenalul nuclear, de rachete și o bună parte din armata convențională distruse, ceea ce ar reprezenta un câștig strategic pentru SUA și un obiectiv considerat „acceptabil” pentru Israel.

Elliott Abrams, senior fellow pentru studii în Orientul Mijlociu la Council on Foreign Relations, anticipează explicit un Iran profund „castrat” militar: „Aceasta va fi o țară, în mare măsură, fără capacitatea de a folosi forța. (…) Nu vor mai avea deloc program nuclear. Probabil nu vor avea lansatoare de rachete și poate nici rachete. Nu vor avea marină.” Un astfel de rezultat ar avea reverberații geopolitice globale: ar priva Rusia și China de „al treilea membru” al axei anti-occidentale și ar putea încetini fluxul de drone și rachete iraniene către frontul rus din Ucraina.

Din perspectiva Israelului, Shalom Lipner remarcă faptul că „stelele nu au fost niciodată mai bine aliniate pentru o schimbare cu impact în Iran”, mulți israelieni sperând „în mod precaut” la dispariția „axei șiite beligerante” și la apariția unui Orient Mijlociu mai cooperant.

Totuși, chiar și acest „best case” rămâne fragil și condiționat de factori interni iranieni dificil de anticipat. Regimul penetrează fiecare nivel al societății, iar chiar dacă aparatul securitar ar fi grav lovit, el tot ar dispune de o putere de foc net superioară opoziției slab organizate.

Collinson remarcă faptul că „șansele prăbușirii regimului într-un stat represiv” sunt mai degrabă „îndepărtate”, iar sacrificarea lui Khamenei ar putea radicaliza și mai mult nucleul dur al loialiștilor. În plus, Trump nu a oferit liderilor iranieni un „off-ramp” onorabil în negocierile precedente, preferând logica capitulării totale, ceea ce a redus dramatic șansele unei tranziții negociate.

Scenariul „cel mai rău”: Libia reloaded, război civil și export de haos

La polul opus, experții avertizează asupra unui scenariu libian: prăbușirea rapidă a statului iranian, un gol de putere și fragmentarea violentă a țării. Collinson compară explicit riscul cu „Libia în oglindă”, într-un stat „distrus de ani de autoritarism”, unde ar putea izbucni lupte facționale sau chiar război civil, cu potențial de a genera un nou val de refugiați și de a lăsa „stocurile de uraniu vulnerabile” în fața grupărilor extremiste. Din perspectivă regională, analiza Atlantic Council arată deja contururile unei „epoci post-raproșare” între Iran și monarhiile din Golf, în care diplomația este înlocuită de „militarizare calculată”.

Khalid Al Jaber, specialist în Golf, apreciază că Iranul a comis o „gravă eroare strategică” lărgind confruntarea către statele Consiliului de Cooperare, deși acestea declaraseră clar că resping războiul și nu permit folosirea teritoriului lor pentru operațiuni împotriva Teheranului. Atacurile iraniene au lovit infrastructuri civile – aeroporturi, hoteluri, zone rezidențiale – în Arabia Saudită, Qatar, EAU, Bahrain, Kuweit și Iordania, „depășind cu mult” logica țintelor strict militare și subminând principiile de bază ale dreptului internațional și ale bunei vecinătăți. Aziz Alghashian, cercetător din Arabia Saudită, observă că atât Iranul, cât și statele din Golf, mai ales mediatorii Oman și Qatar, au ajuns să considere că „medierea a generat mai multă insecuritate”, după ce au fost țintite în pofida eforturilor de dezescaladare.

Consecința este o accelerare a curselor regionale de înarmare și o erodare profundă a „creditului de încredere” de care se bucura Iranul în unele capitale arabe. Statele din Golf își reorientează strategia către construirea propriei descurajări „prin capabilități, nu prin alianțe”, ceea ce pe termen mediu poate duce la o regiune mai fragmentată, dar și mai înarmată și mai puțin dispusă la compromis. Victoria J. Taylor, cercetătoare specialistă pe Irak la Atlantic Council, notează că un Iran slăbit oferă o oportunitate de reafirmare a suveranității irakiene, însă pe termen scurt riscul este de „ciclu de represalii” între milițiile pro-iraniene și forțele americane, cu potențial de escaladare internă.

Scenariul conflictului prelungit: erodarea președinției Trump și efectul asupra palestinienilor

Un al treilea scenariu, considerat de mai mulți analiști cel mai probabil, este acela al unui conflict prelungit, fără victorie clară, în care Iranul este slăbit dar nu înfrânt, iar războiul se mută treptat în zona atacurilor asimetrice și a frontului politic intern din SUA. Trita Parsi subliniază că, din perspectiva iraniană, strategia a devenit: nu neapărat „câștigarea” războiului, ci apropierea cât mai mult posibil de „distrugerea președinției lui Trump înainte de a pierde războiul”. Asta implică prelungirea conflictului, menținerea unui nivel constant de costuri umane și economice pentru SUA și stimularea opoziției interne americane față de război.

Un sondaj CNN arată deja că „aproape 6 din 10 americani” dezaprobă decizia lui Trump de a lansa atacuri asupra Iranului și cred că este probabil un conflict de lungă durată. Trump a evitat să ceară autorizare din partea Congresului și a oferit puține explicații detaliate publicului, ceea ce poate alimenta contestarea juridică și politică a intervenției. Collinson amintește „blestemul” politicii externe americane post 1945: războaiele „nu se împotmolesc doar pe câmpul de luptă, ci se pierd cel puțin la fel de des în fața opiniei publice interne”.

În plan regional, un conflict prelungit ar amplifica șocurile economice – de la prețurile la energie și inflație în state ca Turcia, până la scăderea atractivității investiționale a monarhiilor din Golf, care mizau pe stabilitate pentru diversificarea economică. Turcia, cu o frontieră de 330 de mile cu Iranul, se teme în primul rând de un val masiv de refugiați iranieni și afgani, într-un context în care găzduiește deja peste 3,5 milioane de sirieni și se confruntă cu o inflație de aproximativ 31%. În plus, Ankara este prinsă între rolul de membru NATO, care găzduiește baze esențiale, și refuzul de a permite folosirea teritoriului său pentru lovituri ofensive, menținând o poziție declarată de „nealiniere” și încercând să păstreze un rol de canal de mediere.

Un astfel de război de uzură ar putea, totodată, să „înghețe” multe dosare paralele din Orientul Mijlociu. Gina Abercrombie Winstanley, fostă ambasadoare, arată că palestinienii din Gaza și Cisiordania pierd din nou centrul atenției internaționale, după ce oricum au fost lăsați în mare măsură singuri în fața unei campanii militare devastatoare în Gaza. Închiderea totală a punctelor de trecere spre Gaza, în paralel cu lipsa de progrese în privința ajutorului umanitar și reconstrucției, este accentuată de noua criză iraniană, diminuând și mai mult șansele pentru o soluție politică a conflictului israelo-palestinian.

Cum vede o jurnalistă română specializată în Golful persic finalul războiului

Jurnalista română Carmen Gavrilă spune la Digi24 că „Republica Islamică își joacă supraviețuirea”, nu reformarea, iar prioritatea absolută a elitei este menținerea regimului, chiar cu prețul unui război lung și devastator pentru populație.

Ea avertizează că previziunile despre o cădere rapidă a puterii sunt pripite, pentru că aparatul de securitate și rețelele de putere sunt adânc înfipte în societate, iar opoziția este foarte divizată și incapabilă, deocamdată, să ofere o alternativă coerentă.

Reacția Iranului este, în viziunea ei, calibrată: Teheranul a pregătit de ani de zile planuri de continuitate a conducerii și își dozează loviturile pentru a evita o izolare totală, de pildă evitând să atace direct state cheie din Golf sau mediatori precum Oman și Turcia. Ea descrie un regim care „afirmă contrariul a ceea ce gândește și face contrariul a ceea ce afirmă”, menținându și deliberat opțiuni deschise, inclusiv pentru negocieri indirecte.

Finalul pe care îl vede ca fiind cel mai realist nu este o capitulare spectaculoasă, ci un conflict de uzură: un regim slăbit, dar încă la putere, care continuă să exporte influență prin Forța Quds și proxy regionali, și o eventuală ieșire politică negociată doar dacă presiunea internă va crește și va apărea o alternativă credibilă în interiorul societății iraniene.

„Finalurile” posibile ale războiului

Pornind de la aceste trei mari scenarii, experții și jurnaliștii specializați în Golf și Orientul Mijlociu conturează câteva posibile „finaluri” ale războiului lui Trump împotriva Iranului:

1. Acord militar politic limitat, cu Iran „neutrealizat” și regim reconfigurat

Campania aeriană se încheie după săptămâni, nu luni, cu infrastructura nucleară și de rachete iraniană distrusă și marina anihilată, confirmând proiecția lui Abrams.

Regimul supraviețuiește, însă cu o conducere mai fragmentată și cu o pierdere ireversibilă a capacității de proiecție militară externă, ceea ce reduce drastic amenințarea asupra Israelului și a statelor din Golf.

În acest context, Trump își poate declara „victoria” pe baza obiectivelor militare îndeplinite, în timp ce reconstruirea internă a Iranului și eventualele evoluții democratice sunt lăsate „în seama poporului iranian”, după cum el însuși le-a transmis iranienilor: „Când vom termina, preluați-vă guvernul. Va fi al vostru să-l luați.”

2. Tranziție violentă și fragmentare internă, cu extindere regională

Asasinarea lui Khamenei și distrugerea centrelor de comandă pot declanșa lupte pentru succesiune și fragmentarea aparatului de securitate, cu riscul apariției de „centre de putere” rivale și militanți radicali necontrolați.

Un astfel de Iran ar arăta mai degrabă ca Libia post Gaddafi: fronturi interne de război, teritorii în afara controlului statului, rute de contrabandă pentru arme și materiale nucleare, fluxuri masive de refugiați către Turcia și Asia Centrală.

În vecinătate, și așa fragilul echilibru din Liban, Irak și Siria ar putea fi „tras în jos” de rețelele pro iraniene aflate între instinctul de supraviețuire local și loialitatea față de Teheran, așa cum arată dilema Hezbollah analizată de Nicholas Blanford.

3. „Armistițiu ambiguu” și revenirea la război prin substituți

Presiunea internă în SUA (sondaje negative, costuri economice, eventuale șocuri pe piețele de energie) poate forța administrația Trump să accepte o încetare a focului înainte de atingerea obiectivelor politice maximale (regime change).

Iranul, chiar slăbit, ar putea continua să urmărească strategia lui Parsi – maximizarea costurilor pentru Trump –, relansând atacurile asimetrice prin rețele de miliții în Irak, Siria, Liban sau Yemen.

În absența unei arhitecturi de securitate regionale negociate, se revine la logica „războiului în umbră”: lovituri punctuale, sabotaj, război cibernetic, cu riscul periodic de escaladări scurte, dar foarte violente.

4. Fereastră, deși îngustă, pentru o nouă ordine regională

Un Iran mai puțin capabil să susțină militar axa sa de influență ar putea crea oportunități pentru o „reancorare” a Irakului în relația cu Occidentul și cu vecinii arabi, reducând dependența de milițiile pro iraniene, după cum sugerează Taylor.

Statele din Golf, forțate acum să se apropie de poziția SUA–Israel, ar putea, în timp, să valorifice această convergență pentru a negocia un cadru de securitate regional mai robust, în care garanțiile occidentale și capacitățile proprii de descurajare sunt articulate mai clar.

Totuși, după cum avertizează atât Alghashian, cât și Al Jaber, experiența actuală a atacurilor asupra statelor mediatore face ca apetitul pentru noi inițiative diplomatice ample să fie „serios diminuat” pe termen scurt.

Mulți analiști progresiști avertizează că bombardarea unor instalații nucleare împinge, de fapt, Iranul mai aproape de decizia de a urmări o capacitate nucleară militară ca singur garant al supraviețuirii, ceea ce înseamnă un conflict de durată, nu o „victorie rapidă”.

În lipsa unei strategii politice credibile post conflict, concluzia comună a multor experți este că finalul războiului nu va fi decis doar de bilanțul militar, ci de capacitatea (sau incapacitatea) Washingtonului de a evita repetarea „blestemului Afganistan–Irak”: o victorie tactică, urmată de un eșec strategic. În funcție de cât de repede poate administrația Trump să articuleze un „endgame” clar – combinând limite militare realiste, presiune diplomatică și deschideri pentru tranzitie internă în Iran – războiul său poate intra în istorie fie ca momentul în care amenințarea iraniană a fost redusă decisiv, fie ca încă un episod în lungul șir de intervenții care au „distrus mai multe națiuni decât au construit”.

Sinteză realizată cu ajutorul unui flux de monitorizare de date asigurat de platforma de monitorizare media NewsVibe Romania. Analiza prezentată a fost îmbunătățită cu ajutorul unor instrumente de Machine Learning și Artificial Intelligence.