ANALIZĂ Când rezervele strategice de petrol nu sunt toate acasă: riscurile pentru România, cât ar costa alternativele și ce își poate permite realist

România intră în criza actuală a țițeiului cu rezerve strategice care, pe hârtie, respectă regulile europene, dar sunt împărțite aproape jumătate–jumătate între depozite din țară și din alte state UE. În condițiile în care Comisia cere statelor membre să reducă voluntar consumul de combustibili pentru a gestiona riscul unei perturbări prelungite, analizăm ce alternative are România la modelul menținerii unei cantități mari de rezerve de petrol în afara statului – care sunt riscurile menținerii unei ponderi mari de stocuri peste graniță și dacă se justifică, inclusiv prin fonduri europene, investiții costisitoare în noi capacități de depozitare pe teritoriul național, de la parcuri de tancuri până la soluții subterane, raportat la costurile și constrângerile actuale.

Pentru un stat de frontieră NATO și UE, aflat la marginea unui conflict major și într-o zonă expusă la riscuri hibride, această arhitectură de tipul jumătate în țară, jumătate în depozite din alte state ridică întrebări directe despre vulnerabilitățile de securitate națională și despre capacitatea de a transforma un indicator contabil – „90 de zile de rezerve” – într-un instrument operațional real în caz de criză sau conflict.

Cu toate acestea, întrebarea este ce alternative are România și dacă nu ar fi mai costisitoare alte soluții.

Rezerve suficiente pe hârtie, structură fragilă în teren

Datele comunicate public la începutul lui martie 2026 arată că România deține peste 2 milioane de tone de combustibili în rezerve strategice, suficient, potrivit autorităților, pentru a acoperi aproximativ 90 de zile de importuri, în linie cu cerințele europene. Analizele Asociației Energia Inteligentă (AEI), coroborate cu materiale economice, detaliază structura acestor stocuri: circa 56,8–57% se află pe teritoriul României, în depozite aflate în principal în administrarea marilor companii și a infrastructurii de stat, iar aproximativ 43% sunt depozitate în alte state membre ale UE, prin aranjamente comerciale și acorduri de stocare.

Legea românească, armonizată cu Directiva europeană privind rezervele de petrol, cere ca minimum 50% din stocurile de urgență să fie păstrate în țară, restul putând fi menținut în alte state membre cu condiția asigurării accesului rapid în situații de urgență. Din acest punct de vedere, România se află deasupra pragului minim intern, cu o marjă relativ mică, dar își folosește la maximum flexibilitatea oferită de Bruxelles pentru a externaliza aproape jumătate din volum.

În paralel, oficialii de la Bruxelles și Agenția Internațională a Energiei transmit un mesaj liniștitor: toate statele membre dețin între 85 și 90 de zile de stocuri de urgență, iar, la nivel agregat, UE „nu vede riscuri imediate” de întrerupere a aprovizionării cu petrol. Această evaluare privește ansamblul european, nu poziția fiecărui stat în parte; pentru România, ca stat de frontieră, întrebarea relevantă este cât din aceste „90 de zile” se află efectiv pe teritoriul național și este ușor accesibil prin infrastructura proprie.

„Paradoxul” românesc: infrastructură mare, rezerve externalizate

Expertul în energie Dumitru Chisăliță, președinte al Asociației Energia Inteligentă, sintetizează problema într-o formulă care a devenit rapid eticheta crizei: „România țara cu infrastructură petrolieră mare, dar cu stocuri strategice externalizate”. În mai multe analize publicate în ultimele săptămâni, el arată că România „nu pare lipsită de stocuri strategice de produse petroliere”, însă „modelul actual permite o vulnerabilitate structurală semnificativă, deoarece o parte mare a acestor stocuri se află în afara țării, iar eficiența lor reală într-o criză dură depinde de accesibilitate, transport, autorizări și coordonare instituțională”.

Un text al AEI descrie plastic felul în care s-a schimbat mesajul oficial: într-o zi „aveam rezerve pentru a face față oricărei crize a petrolului”, în alta „aveam rezerve pentru 5 luni”, apoi „pentru aproape 4 luni”, în timp ce în fundal se contura informația că o parte importantă a acestor rezerve nu se află în țară, ci în depozite din alte state. Chisăliță subliniază că, din punct de vedere juridic, stocurile nu sunt neapărat proprietate de stat – de multe ori aparțin operatorilor economici sau entităților cărora li s-a delegat obligația de stocare –, însă „răspunderea finală pentru existența și utilizarea lor revine statului român”.

Mesajul său cheie este că diferența dintre „nu avem stocuri” și „avem stocuri, dar nu sunt în țară” este esențială pentru înțelegerea riscurilor: România poate bifa formal indicatorii de zile de consum, dar își asumă o vulnerabilitate suplimentară prin faptul că o parte mare din volum depinde de deciziile altor state, de capacitatea infrastructurii externe și de funcționarea unor lanțuri logistice aflate în afara controlului teritorial direct.

Ce spune comparația europeană

Datele Eurostat privind stocurile de urgență arată că, în mai 2024, doar 11,7% din stocurile de petrol ale statelor membre UE erau depozitate în alte state membre, ceea ce înseamnă că, în medie, aproape 9 din 10 barili erau ținuți „acasă”. Opt state – Cehia, Polonia, Ungaria, Austria, Slovacia, Grecia, Letonia și Finlanda – aveau 100% din stocuri pe propriul teritoriu, optând pentru un model de „suveranitate maximă” asupra rezervelor strategice.

La polul opus, România se află într-o categorie restrânsă de state care externalizează o parte semnificativă a stocurilor, cu aproape 43% din rezerve aflate în alte jurisdicții – o proporție de aproape patru ori peste media europeană de externalizare. Alte economii mari, precum Germania, Franța sau Italia, dispun de capacități interne de stocare masive și folosesc depozitarea în alte state mai degrabă pentru optimizare logistică, nu ca pilon structural al arhitecturii de securitate energetică.

Comisia Europeană și statele membre insistă că, la nivel agregat, rezervele funcționează ca un tampon eficient împotriva șocurilor de piață, inclusiv în contextul actual al tensiunilor din Orientul Mijlociu. Dar configurarea concretă a stocurilor – cât este în interior, cât este în exterior – rămâne decizie națională. România a ales să se poziționeze în partea superioară a intervalului de externalizare, ceea ce poate fi explicat prin costuri, disponibilitatea infrastructurii și modul în care au fost negociate acordurile comerciale, dar și prin faptul că până acum discuția a fost purtată mai degrabă în registru economic, nu de securitate.

Riscurile strategice pentru un stat de frontieră NATO

Din punct de vedere al securității naționale și militare, principalele riscuri ale modelului românesc pot fi sintetizate în patru dimensiuni:

În primul rând, riscul de acces efectiv la stocuri într-o criză severă. Chiar dacă acordurile europene prevăd obligații de solidaritate și punere la dispoziție a stocurilor între statele membre, în scenarii de criză simultană – cum ar fi un blocaj prelungit al unor rute de aprovizionare sau escaladarea conflictelor din proximitatea UE – statele gazdă pot introduce măsuri de urgență care să privilegieze propriile nevoi. În astfel de situații, stocurile externalizate riscă să devină mai puțin accesibile decât sugerează documentele oficiale.

În al doilea rând, dependența de infrastructura altor state și de coridoare logistice vulnerabile. Rezervele aflate în alte țări ajung în România prin aceleași porturi, conducte, rute rutiere și feroviare care ar fi sub presiune maximă în caz de criză sau conflict. În condițiile în care regiunea Mării Negre este deja marcată de incidente hibride și amenințări la adresa infrastructurii energetice, un model în care aproape jumătate din rezerve pleacă de la premisa unui transport suplimentar în plină criză reprezintă o construcție logistică fragilă.

În al treilea rând, există un risc de opacitate și dificultate de verificare. Anunțul Ministerului Energiei privind „verificări urgente” ale stocurilor, inclusiv a celor din afara țării, sugerează că autoritățile nu au, în timp real, o imagine completă și testată operațional a volumelor, calității și timpilor de reacție pentru aceste rezerve. Într-o criză, diferența dintre cantitățile raportate și cele efectiv disponibile, pompabile și transportabile poate deveni critică.

În fine, există riscul unei „dilatări” a responsabilității: între operatorii economici care dețin fizic stocurile, entitatea centrală de stocare, Ministerul Energiei și, în ultimă instanță, Guvern. Chiar dacă legea spune clar că responsabilitatea finală pentru menținerea nivelului minim revine statului, fragmentarea proprietății și a gestionării poate îngreuna luarea și executarea rapidă a deciziilor în momente de tensiune maximă.

De ce nu ține România toate rezervele în țară

Întrebarea este formulată explicit de Dumitru Chisăliță: „De ce un stat cu infrastructură petrolieră importantă permite ca aproape jumătate dintre rezervele sale strategice să fie păstrate în afara țării?”. Răspunsul său, deși nu exhaustiv, indică trei tipuri de explicații.

Pe de o parte, stocarea în alte state poate fi mai ieftină sau mai ușor de contractat decât dezvoltarea și operarea unor noi capacități interne dedicate, mai ales într-un context bugetar tensionat. Pe de altă parte, modul în care a fost conceput sistemul european – pentru o piață integrată și solidaritate – încurajează o anumită mobilitate a stocurilor, în special pentru operatorii mari care activează regional.

În plus, faptul că România are deja o infrastructură densă de rafinării, terminale și depozite nu înseamnă automat că dispune, la cost rezonabil și disponibilitate imediată, de suficiente capacități de stocare separate, cu regim strategic, și de toate condițiile logistice și financiare aferente. O parte din infrastructura existentă este intens utilizată pentru fluxurile comerciale curente, iar conversia ei integrală în depozite strategice ar implica investiții, opriri temporare și reconfigurări comerciale.

Cu alte cuvinte, externalizarea unei părți din rezerve este, cel puțin parțial, rezultatul unei combinații între constrângeri de capacitate internă dedicată, considerente de cost și inerția unui sistem gândit în primul rând pentru eficiență economică și abia în al doilea rând pentru reziliență în scenarii de conflict.

Ce poate face România pentru a-și reduce vulnerabilitatea

Dacă acceptăm premisa că, pentru un stat de frontieră, actuala structură – aproximativ 57% în țară, 43% în afara țării – este prea riscantă pe termen mediu, soluțiile se conturează pe mai multe planuri.

Prima linie este consolidarea capacității interne dedicate stocurilor strategice. Aceasta înseamnă utilizarea mai eficientă a infrastructurii existente (depozite Conpet, rafinării, Oil Terminal Constanța) pentru a crea spații clar delimitate pentru stocuri de urgență, cu regim juridic distinct față de stocurile comerciale, precum și investiții în noi capacități de depozitare – de la parcuri de tancuri până la posibile caverne saline acolo unde geologia o permite. Fondurile europene și instrumentele de politică energetică pot fi folosite ca surse de finanțare pentru aceste proiecte, cu argumentul că ele sporesc reziliența întregii Uniuni, nu doar a României.

A doua linie vizează reechilibrarea structurii geografice a stocurilor. Statul poate stabili ținte politice proprii – de pildă, creșterea etapizată a ponderii interne la 65–70% într-un anumit orizont de timp –, chiar dacă Directiva europeană se mulțumește cu 50%. Pe măsură ce se creează capacități suplimentare în țară, acordurile de stocare în afara granițelor pot fi renegociate pentru a repatria o parte din volume sau pentru a le repoziționa în state-gazdă cu infrastructuri și aranjamente logistice care oferă garanții mai solide de acces în criză.

A treia direcție este întărirea controlului statului asupra stocurilor, inclusiv a celor externalizate. Controalele anunțate de Ministerul Energiei pot deveni exerciții regulate, nu doar reacții punctuale la crize, și ar trebui să includă nu doar verificarea volumelor, ci și testarea timilor de reacție – cât durează efectiv până când un stoc externalizat ajunge în rețea. Analize precum cele realizate de EY România reamintesc că operatorii care nu respectă obligațiile de stocare se expun la sancțiuni, iar un cadru de conformare mai strict poate stimula și investițiile private în depozite interne.

În fine, integrarea rezervei strategice în planificarea de apărare și protecție civilă poate ajuta la definirea unui „minim strategic” intern, diferit de pragul legal de 50%, care să reflecte scenariile specifice unui stat de frontieră: blocaje logistice, atacuri hibride, prioritizarea resurselor pentru armată și servicii esențiale. Pe baza acestor scenarii, cerința de 50% stoc intern poate fi reconsiderată ca minim tehnic, nu ca reper de suficiență.

Ar fi fezabilă investiția în tancuri de depozitare și cavernele saline?

Investiția poate fi fezabilă, dar numai ca parte dintr-o strategie clară de securitate energetică, nu ca reflex punctual la criză, și cu așteptări realiste privind costurile și orizontul de timp.

Pentru tancuri supraterane, investițiile unitare sunt mai mici și tehnologia este bine cunoscută, mai ales că România are deja infrastructură relevantă (rafinării, Oil Terminal, rețele de depozite) care poate fi extinsă sau reconvertită parțial pentru stocuri strategice. Din acest motiv, tancurile sunt fezabile ca soluție de primă linie pentru a crește relativ rapid ponderea stocurilor pe teritoriul național, inclusiv dacă există acces la fonduri europene sau alte surse concesionale de finanțare.

Cavernele saline aduc beneficii de securitate și cost pe termen lung (protecție fizică ridicată, cost relativ redus pe volum mare, durată lungă de viață), dar cheltuielile de investiții inițiale sunt foarte mari, de ordinul zecilor până la sutelor de milioane de euro pentru o cavernă mare, iar proiectele presupun studii geologice detaliate și ani de dezvoltare.

România are experiență cu depozitarea subterană a gazelor în structuri saline, însă nu există încă un program anunțat pentru petrol, iar orice astfel de proiect ar trebui justificat printr-o analiză cost–beneficiu clară, legată de obiectivul de a reduce pe termen lung dependența de stocuri ținute în alte state UE.

Pe scurt, raportul cost–beneficiu arată așa:

Beneficiu: mai mult control suveran asupra rezervelor, risc mai mic ca, în criză severă, să depinzi de decizii și infrastructuri din alte state, plus protecție fizică mai bună în cazul soluțiilor subterane.

Cost: investiții inițiale foarte mari (zeci de milioane de euro pentru extinderi de tancuri, până la sute de milioane pentru caverne saline mari), cu orizont de amortizare de zeci de ani și cu impact bugetar real.

Astfel, investițiile masive în caverne saline ar avea sens doar ca parte a unei strategii de termen lung pentru o rezervă „de ultim resort”, nu neapărat ca prim răspuns; în schimb, extinderea inteligentă a capacităților de tancuri și reorganizarea aranjamentelor de stocare par, în acest moment, soluțiile mai fezabile și mai rapide pentru România.

În concluzie, pe termen scurt și mediu, cele mai eficiente pârghii ar fi folosirea mai bună a infrastructurii existente și extinderea treptată a parcurilor de tancuri, acolo unde este logic economic și logistic; reechilibrarea structurii geografice a stocurilor (creșterea treptată a ponderii interne, renegocierea acordurilor de stocare externă) și întărirea controlului asupra operatorilor care constituie rezerve; măsuri de reducere a consumului în criză și diversificare a surselor, așa cum recomandă și Comisia Europeană la nivel UE (reducerea voluntară a consumului, prioritizarea utilizărilor esențiale).

*****Sinteză realizată cu ajutorul unui flux de monitorizare de date asigurat de platforma de monitorizare media NewsVibe Romania. Analiza, datele și imaginile prezentate au fost îmbunătățite cu ajutorul unor instrumente de Machine Learning și Artificial Intelligence