ANALIZĂ Femicidul - când toate omorurile sunt egale, dar nu seamănă între ele

Rata omuciderilor în România rămâne relativ mică, dar aproape în fiecare săptămână o femeie este ucisă – cel mai des de partener sau fost partener. Conceptul de „femicid” promite vizibilitate și sancțiuni mai dure, însă experiența altor țări arată că schimbarea reală ține mai puțin de articole noi în Codul penal și mai mult de cum funcționează poliția, justiția și serviciile sociale.

Cifrele reci: cine moare, cine ucide

În statisticile internaționale, România nu este un caz extrem: rata totală a omuciderilor se învârte în ultimii ani în jur de 1–2 victime la 100.000 de locuitori, sub nivelul unor state din regiune și mult sub recordurile negative globale. La prima vedere, nu pare un fenomen care ar cere redefinirea codului penal.

Dar modul în care se distribuie aceste omoruri arată o poveste mai nuanțată. Studiile ONU privind omuciderile indică faptul că, la nivel mondial și european, între 80 și 90% dintre autorii de omor sunt bărbați, iar majoritatea victimelor sunt tot bărbați – mai ales în omoruri legate de criminalitate organizată, altercații sau violență în spațiul public. Femeile reprezintă o minoritate a victimelor totale, dar sunt ucise disproporționat de des de cineva cunoscut foarte bine: un partener intim sau un membru al familiei.

România urmează, în linii mari, același tipar. Profilul „clasic” al victimei bărbat este legat de conflicte în spațiu public sau de infracționalitate, în timp ce profilul „clasic” al victimei femeie indică omor în spațiul privat, după episoade repetate de violență domestică. ONG-urile vorbesc, de câțiva ani, despre „aproape o femeie ucisă pe săptămână” în România, de cele mai multe ori de actualul sau fostul partener.

Ce este femicidul și de ce nu e doar „omorul unei femei”

Femicidul este definit, în general, ca uciderea unei femei „pe motiv de gen”, adică omorul care își are originea în rolurile și stereotipurile de gen, în control, posesivitate sau ură față de femei. Nu orice omor în care victima este femeie intră în această categorie; contează contextul, istoricul și motivația.

Un raport EIGE (Institutul European pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați) dedicat României, „Measuring femicide in Romania”, arată că o parte importantă a omorurilor de femei este precedată de violență îndelungată, amenințări explicite, ordine de protecție și contact repetat cu poliția sau instanțele. Autoarele vorbesc despre „vârful de iceberg” al violenței de gen: în spatele fiecărui caz ajuns în statistică stă un fond de abuz care, statistic, putea fi identificat și tratat mai devreme.

Crește femicidul sau crește doar vizibilitatea lui?

La nivel global, studiile ONU arată o ușoară scădere a omuciderilor în ansamblu, însă uciderile de femei și fete de către parteneri sau membri ai familiei nu au scăzut în aceeași măsură. În unele regiuni, numărul acestor omoruri a rămas stabil sau chiar a crescut, în ciuda scăderii generale a criminalității violente.

În România, imaginea este și mai complicată, pentru că datele nu au fost mult timp colectate și publicate sistematic sub eticheta de „femicid”. Rapoartele EIGE și analizele organizațiilor de profil observă însă câteva tendințe:

• creșterea raportării cazurilor de violență domestică și de violență împotriva femeilor;

• creșterea vizibilității publice a cazurilor de omor în context de violență de gen, prin campanii și presiune mediatică;

• persistența unui număr anual semnificativ de femei ucise de parteneri sau foști parteneri, fără o scădere clară care să poată fi atribuită vreunei reforme majore.

E nevoie de o infracțiune separată de „femicid”?

Aici se rupe consensul. Unele țări, mai ales din America Latină, dar și câteva state europene, au introdus în codurile penale infracțiunea distinctă de femicid sau au creat forme agravate de omor atunci când motivația ține de genul victimei. Croația, de exemplu, a adoptat în 2024 o reformă prin care femicidul a devenit infracțiune separată, considerată de organizațiile de femei „un moment de cotitură simbolic”.

Susținătorii unei asemenea prevederi punctează câteva beneficii:

• recunoașterea explicită a violenței de gen ca problemă structurală;

• obligarea poliției și justiției să documenteze motivul de gen, relația autor–victimă, istoricul de violență;

• posibilitatea de a colecta date comparative și de a evalua politicile publice.

Pe de altă parte, evaluările comparative nu sunt atât de spectaculoase pe cât și-ar dori activiștii. O analiză a Băncii Mondiale arată că, în 2023, doar 29 de economii aveau legi explicite privind femicidul, acoperind aproximativ 11% dintre femeile lumii, în timp ce peste 51.000 de femei au fost ucise global. În multe state latino americane, deși femicidul este infracțiune distinctă de ani de zile, numărul de cazuri a scăzut lent sau deloc – acolo unde poliția, parchetul și justiția rămân subfinanțate și ineficiente.

Criticii ideii de infracțiune separată ridică două probleme:

• redundanța: dacă omorul calificat și circumstanțele agravante (motiv discriminatoriu, relație de familie, vulnerabilitatea victimei) sunt bine definite și aplicate, o infracțiune nouă ar complica inutil codul penal;

• riscul de percepție a unei „ierarhii între victime”: faptul că uciderea unei femei ar fi sancționată diferențiat față de uciderea unui bărbat, a unui copil sau a unei persoane vârstnice, ceea ce ar genera discuții despre egalitatea în fața legii.

Din perspectiva dreptului internațional al drepturilor omului, un tratament diferențiat poate fi totuși acceptat dacă are un scop legitim (protecția unui grup expus la un risc specific) și este proporțional. De aici și soluțiile de compromis adoptate de unele state: păstrarea unei singure infracțiuni de omor, dar introducerea explicită a motivului de gen ca circumstanță agravantă, plus obligația de a colecta și raporta separat datele despre femicid.

Dincolo de codul penal: ce funcționează, de fapt

Experiența comparată și recomandările UNODC (Biroul ONU pentru Droguri și Criminalitate), EIGE sau OMS converg spre o concluzie incomodă: introducerea infracțiunii de femicid poate ajuta la vizibilitate și simbolism, dar reducerea efectivă a numărului de femei ucise ține de lucruri mai puțin spectaculoase politic.

Adăposturi, consiliere, ieșire din relațiile violente

Rapoartele pentru România subliniază lipsa adăposturilor suficiente pentru victimele violenței de gen, mai ales în mediul rural, și finanțarea precară a celor existente. Fără un loc către care să poți fugi cu copiii, un ordin de protecție rămâne, în practică, o foaie de hârtie.

Linii de urgență, centre de consiliere psihologică și juridică, programe de sprijin economic – toate apar în recomandările standard pentru reducerea omorurilor în context de violență domestică.

Ordine de protecție și evaluarea riscului

În multe dintre cazurile analizate în Europa, femeia ucisă ceruse deja ajutor: depusese plângeri, obținuse ordine de protecție, chemase poliția de mai multe ori. Problema nu era absența unor prevederi legale, ci faptul că ele nu au fost aplicate cu seriozitate.

UNODC insistă asupra folosirii unor instrumente standardizate de evaluare a riscului de letalitate – seturi de întrebări despre amenințări, acces la arme, escaladarea violenței, separare recentă – pe care polițiștii, procurorii și asistenții sociali să le aplice în mod sistematic.

În România, rapoartele EIGE recomandă întărirea mecanismelor de emitere și monitorizare a ordinelor de protecție, astfel încât încălcările să nu rămână fără consecințe și să fie tratate ca semnal de alarmă major, nu ca incident minor.

„Femicide reviews”: a învăța din eșecuri

Un alt instrument recent sunt „femicide reviews”, revizuiri detaliate, multi-agenție, ale fiecărui caz de femicid sau ale unui eșantion reprezentativ. Poliția, parchetul, instanțele, serviciile sociale și sănătatea analizează împreună ce s-a întâmplat înainte de crimă: ce plângeri au existat, ce decizii s-au luat, unde s-a rupt lanțul.

UNODC promovează astfel de mecanisme ca parte a bunelor practici în justiția penală sensibilă la gen. Pentru România, introducerea unor revizuiri sistematice – nu doar rapoarte de caz izolate – ar putea arăta foarte concret unde se blochează sistemul: la polițistul care „mediază” între agresor și victimă, la procurorul care clasează plângeri, la instanța care transformă violența repetată într-o simplă contravenție.

Cum rămâne cu „discriminarea” între victime?

Întrebarea dacă femicidul ca infracțiune separată ar crea o discriminare între victime este legitimă. Dacă uciderea unei femei ar fi încadrată automat într-o infracțiune mai gravă decât uciderea unui bărbat sau a unei persoane vârstnice, s-ar deschide o discuție dură despre egalitatea în fața legii.

Răspunsul dominant în literatura de specialitate este că nu vorbim despre o ierarhie a valorii vieții, ci despre recunoașterea unor riscuri specifice și a unor modele de violență care cer instrumente specifice. Omorul copilului, omorul persoanei aflate în îngrijirea autorului sau omorul pe motiv rasist sunt deja tratate în multe legislații ca forme agravate sau distincte, fără ca acest lucru să fie văzut neapărat ca o discriminare a altor victime.

În practică, o soluție pentru România ar putea arăta astfel: • definirea clară a motivului de gen și a violenței de gen drept circumstanțe agravante în cazul omorului;

• obligativitatea pentru autorități de a colecta și publica date despre aceste cazuri, după o metodologie aliniată cu standardele ONU și EIGE;

• eventual, incriminarea separată a nerespectării ordinelor de protecție sau a repetării violenței de gen, ca „zone tampon” înainte de femicid.

În lipsa acestor instrumente, o simplă prevedere declarativă despre femicid riscă să rămână un articol nou într-un cod vechi.

Întrebarea de fond pentru România

În ultimă instanță, dezbaterea despre femicid în România nu se reduce la un cuvânt nou în codul penal. Se reduce la întrebarea dacă statul e dispus să trateze omuciderile de femei ca pe un fenomen previzibil, legat de violența de gen, nu ca pe o sumă de tragedii individuale.

Datele internaționale arată că simpla creștere a pedepselor sau introducerea unei infracțiuni noi nu sunt suficiente pentru a reduce rapid numărul de femei ucise. Ceea ce face diferența, în țările care au reușit să coboare curba, este o combinație de:

• infrastructură de sprijin reală pentru victime;

• ordine de protecție aplicate ferm și monitorizate;

• instituții capabile să identifice și să gestioneze riscul;

• mecanisme de învățare din fiecare caz de omor în context de violență de gen.

Introducerea infracțiunii de femicid poate fi un semnal politic important. Dar fără restul pieselor, riscă să devină doar o promisiune frumos formulată, într-un sistem care continuă să lase femeile singure în fața celui mai previzibil tip de crimă: omorul anunțat de ani de violență.

Analiză realizată cu sprijinul Perplexity