DOC Rădăcinile conflictului din Orientul Mijlociu: harta puterii trasată în nisip de interesele europene

Conflictul din Orientul Mijlociu nu are o singură cauză, dar una dintre rădăcinile sale centrale este felul în care puterile europene au reorganizat, după Primul Război Mondial, teritoriile fostului Imperiu Otoman. Acordul Sykes–Picot din 1916 și mandatele Ligii Națiunilor (precursorul ONU) au creat state ale căror granițe au fost trasate mai ales în funcție de interesele britanice și franceze, nu de compoziția etnică sau religioasă a populațiilor.

Sfârșitul Imperiului Otoman

Imperiul Otoman, care controlase de secole Levantul, Mesopotamia și o mare parte din Peninsula Arabică, a intrat în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale și a fost înfrânt în 1918. Întreruperea dominației otomane a lăsat în urmă un spațiu imens, cu populații arabe, kurde, turce, armene, evreiești, creștine, sunite și șiite, pe care Londra și Parisul au încercat să-l transforme într-un sistem de state aliate intereselor lor.

Înainte de înfrângerea finală a Otomanilor, britanicii făcuseră promisiuni concurente: susținere pentru o revoltă arabă împotriva Imperiului, prin corespondența Hussein–McMahon, și sprijin pentru un „cămin național evreiesc” în Palestina, prin Declarația Balfour din 1917. Aceste angajamente au fost, în practică, greu de reconciliat între ele și cu acordul secret franco-britanic Sykes–Picot.

Sykes–Picot: împărțirea sferelor de influență

Acordul Sykes–Picot, încheiat secret în mai 1916 de diplomatul britanic Mark Sykes și de francezul François Georges-Picot, nu a trasat frontierele finale ale statelor moderne, ci a împărțit teritoriile otomane în zone de control și influență. El a fost negociat cu acordul Rusiei, care ulterior s-a retras după Revoluția Rusă.

Acordul prevedea și „state arabe independente” nominale, dar sub suzeranitate arabă și sub influență economică, politică și administrativă europeană. Cu alte cuvinte, independența era limitată: Franța sau Marea Britanie urmau să controleze consilierii, finanțarea și funcționarii din zonele lor.

Pe ce criterii s-a făcut împărțirea?

Criteriul principal nu a fost autodeterminarea populațiilor, ci interesul strategic și economic al puterilor victorioase. Britanicii au urmărit protecția rutei spre India, controlul asupra porturilor din Mediterana de Est, securitatea câmpurilor petroliere din Mesopotamia și o poziție dominantă în Golful Persic. Franța a urmărit influență în Levant, în special în Siria și Liban, zone considerate istoric legate de interesele culturale, comerciale și politice franceze.

Granițele au ținut cont parțial de realități geografice și administrative otomane, dar au ignorat frecvent continuitatea comunităților. De exemplu, irakienii au fost uniți într-un stat care reunea arabi șiiți în sud, arabi suniți în centru și kurzi în nord; această combinație nu rezulta dintr-o identitate națională preexistentă, ci din deciziile de după război.

Un element esențial: Sykes–Picot nu a creat, de la sine, frontierele de astăzi. Tratatele de la Sèvres din 1920 și Lausanne din 1923, împreună cu deciziile Conferinței de la San Remo, au fixat în mare parte actuala arhitectură statală.

Scopurile geopolitice occidentale

Pentru occidentali, Orientul Mijlociu era o piesă centrală a echilibrului global de putere.

Controlul căilor de comunicație: Britanicii voiau să protejeze drumul spre India și să controleze porturi-cheie precum Haifa și Acre.

Petrol și infrastructură: Mesopotamia era văzută ca o zonă strategică pentru resurse și pentru rutele de transport.

Limitarea influenței altor puteri: Acordul a fost gândit și pentru a împiedica expansiunea rusă și, ulterior, pentru a gestiona raportul cu noua Turcie.

Stabilirea unor regimuri prietenoase: Mandatele permiteau Londrei și Parisului să controleze armatele, finanțele, politica externă și administrația, chiar dacă formal promiteau pregătirea teritoriilor pentru independență.

Gestionarea promisiunilor contradictorii: Britanicii au încercat să combine sprijinul pentru arabii revoltei husseinide, interesul sionist și propriile avantaje coloniale — o ecuație care a generat tensiuni durabile.

Liderii statelor nou formate

Britanicii au preferat adesea lideri arabi din dinastia hașemită, descendenți ai lui Hussein ibn Ali, șeriful de Mecca, care condusese Revolta Arabă împotriva Otomanilor. Această alegere avea un dublu avantaj: oferea o legitimitate arabă și permitea Londrei să controleze noile state prin aliați dependenți de sprijin britanic.

Compoziția etnică și religioasă

Statele create au fost, în multe cazuri, multinaționale și multiconfesionale.

Irak: majoritar arab, dar profund divizat între șiiți, concentrați în sud, suniți în centru și kurzi în nord; existau și comunități evreiești, asiriene și alte minorități. Sunniții, deși o minoritate, au fost favorizați politic de administrația britanică și de regele Faisal.

Iordania / Transiordania: predominant arabă și musulmană, cu triburi beduine importante; monarhia hașemită a devenit elementul central al identității statale.

Siria: majoritar arabă și musulmană, cu minorități alawite, druze, creștine și kurde; diversitatea a fost amplificată de administrarea franceză.

Liban: structurat istoric într-un echilibru între maroniți creștini, suniți, șiiți și druzi; Franța a favorizat în special comunitatea maronită.

Arabia Saudită: majoritar arabă și musulmană sunită, cu o identitate puternic legată de interpretarea wahabită a islamului și de dinastia Saud.

Palestina: la începutul mandatului britanic, populația era copleșitor arabă, majoritar musulmană, cu o minoritate creștină și o comunitate evreiască aflată în creștere prin imigrație.

Cum a apărut statul Israel

Statul Israel nu a apărut doar dintr-o decizie britanică, ci din suprapunerea mai multor factori: sionismul, interesele strategice britanice, mandatul Ligii Națiunilor, imigrația evreiască, Holocaustul și contextul internațional de după Al Doilea Război Mondial.

Declarația Balfour

La 2 noiembrie 1917, ministrul britanic de externe Arthur Balfour a transmis liderului comunității evreiești britanice, Lionel Walter Rothschild, o scrisoare prin care guvernul britanic sprijinea „înființarea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu”. Declarația a fost inclusă ulterior în mandatul britanic asupra Palestinei, aprobat de Liga Națiunilor în 1922.

Printre promotorii săi au fost lideri sioniști precum Chaim Weizmann și Nahum Sokolow, care au făcut lobby activ în Marea Britanie. Motivațiile britanice au inclus simpatii politice pentru sionism, calcul strategic în timpul războiului și speranța de a câștiga sprijin evreiesc în statele implicate în conflict.

Mandatul britanic și imigrația

Sub mandatul britanic, imigrația evreiască în Palestina a crescut semnificativ. Aceasta a întărit instituțiile evreiești — așezări, sindicate, școli, organizații de autoapărare — dar a alimentat și temerile arabilor palestinieni privind pierderea pământului și a perspectivelor politice. Acest aflux a marcat începutul tensiunilor și violențelor între evrei și arabi palestinieni.

Holocaustul și presiunea internațională

După Holocaust, sprijinul internațional pentru un cămin evreiesc sau pentru un stat evreiesc a crescut. Milioane de supraviețuitori ai persecuției naziste au rămas fără case și fără cetățenie stabilă, iar mișcarea sionistă a susținut că siguranța evreilor necesita suveranitate politică.

Planul ONU și declarația de independență

În 1947, Organizația Națiunilor Unite a adoptat un plan de împărțire a Palestinei într-un stat evreiesc, un stat arab și un regim internațional pentru Ierusalim. Planul a fost acceptat de conducerea sionistă, dar respins de liderii arabi palestinieni și de statele arabe.

La 14 mai 1948, odată cu sfârșitul mandatului britanic, conducerea evreiască din Palestina a proclamat statul Israel. Războiul din 1948–1949 dintre Israel și statele arabe vecine a consfințit existența noului stat, dar a lăsat nerezolvată problema palestiniană și a transformat conflictul într-una dintre crizele centrale ale Orientului Mijlociu.

De ce conflictul a rămas viu

Moștenirea perioadei 1916–1948 este o suprapunere de promisiuni neîmplinite: arabilor li s-a promis independența, evreilor un cămin național, iar populațiilor locale un viitor stabil sub mandat european. În realitate, granițele, elitele și instituțiile au fost construite într-un mod care a favorizat controlul extern și a lăsat nerezolvate tensiuni între arabi și evrei, între suniți și șiiți, între kurzi și statele în care trăiau, precum și între noile monarhii și societățile lor.

Nu toate conflictele actuale se explică prin Sykes–Picot, iar unele frontiere moderne nu coincid strict cu linia din 1916. Dar acordul, mandatele și Declarația Balfour au creat cadrul politic în care identitățile, revendicările teritoriale și competiția pentru putere au evoluat până astăzi.

Documentar realizat cu sprijinul Perplexity