SPECIAL Concediul medical: România versus Europa și SUA

În România, de la 1 februarie 2026, sistemul de concedii medicale a devenit mai restrictiv decât înainte, dar continuă să fie bazat pe contribuția obligatorie la sănătate, ceea ce ridică puternic problema „plătesc asigurare, dar nu sunt acoperit integral în caz de boală”. Acesta este și motivul pentru care Avocatul Poporului a atacat marți la CCR ordonanța de urgență care a eliminat plata primei zile de concediu medical. Pe acest fundal, încercăm să sintetizăm și să analizăm cum reglementează celelalte state concediul medical, care sunt statele ale căror sisteme sunt similare cu al României și care diferă substanțial.

România nu este un caz izolat, există modele europene care prevăd perioade similare de perioade neplătite, dar aplicarea unică, fără distincții de vulnerabilitate a stârnit critici puternice, atât prin prisma posibilei neconstituționalități, dar și prin impactul disproporționat.

România: contribuție obligatorie și prima zi neplătită

După cum știm deja, OUG 91/2025 introduce regula că, până pe 31 decembrie 2027, că prima zi de concediu medical nu mai este plătită de nimeni (nici angajator, nici sistemul public). De la 1 august 2025, indemnizația de concediu medical pentru boală obișnuită (codul 01) diferă în funcție de durata acestuia: 55% din baza de calcul pentru concediile de până la 7 zile, 65% pentru concediile de 8-14 zile, 75% pentru concediile de peste 15 zile. Din indemnizația brută se reține, în general, CAS 25%, iar CASS 10% se aplică doar pentru anumite tipuri de concedii (boală obișnuită, carantină, reducerea cu ¼ a normei).

Avocatul Poporului argumentează la CCR că neplata primei zile, în condițiile în care contribuția de sănătate este obligatorie și cu destinație specială (FNUASS), golește de conținut dreptul la protecție socială și transformă contribuția într-un „impozit mascat”.

Această combinație – contribuție obligatorie, fond dedicat și excluderea explicită a unei zile din indemnizație – este un element central în comparația cu alte state europene și cu SUA.

Ce țări au impus modele de concediu cu „zile de așteptare”, similare cu logica României

Mai multe state europene prevăd una sau mai multe zile fără plată (waiting days), în special pentru concedii scurte, însă diferența este că acolo logica așteptării este integrată de mult în designul sistemului, nu introdusă temporar peste un drept deja dobândit.

În Spania, de regulă, primele trei zile de concediu medical nu se plătesc, apoi, până în ziua 15, se plătesc 60% din salariu, iar după ziua 15 procentul crește la 75%, indemnizațiile fiind acoperite din sistemul de securitate socială.

În Franța, există 3 zile de incapacitate (jour de carence) neplătite, după care, în funcție de vechime și de asigurare, salariatul primește circa 50% din salariu din asigurările sociale, iar multe contracte colective completează spre 90–100%.

Nici în Portugalia primele zile nu se plătesc, apoi indemnizația este plătită din sistemul de securitate socială, cu procente care cresc odată cu durata bolii (în jur de 55–75% din salariu).

Țări precum Letonia și Lituania prevăd de asemenea zile neplătite. În cazul Letoniei, prima zi este neplătită, apoi plata este asigurată de angajator, urmând ca statul să preia acoperire.

În aceste țări, așadar, contribuțiile sociale sunt obligatorii, iar statul sau securitatea socială acoperă, după perioada de așteptare, o parte semnificativă din venit; în plus, angajatorul suportă adesea integral primele săptămâni (Belgia, parțial Franța).

Modele cu acoperire foarte generoasă

În Germania, angajatorul plătește 100% din salariu timp de până la 6 săptămâni pe an pentru același episod de boală, cu condiția prezentării certificatului medical. Ulterior, asigurarea de sănătate (Krankenkasse), finanțată din contribuții obligatorii, plătește 70% din salariu până la aproximativ 78 de săptămâni în 3 ani, în limite de plafon.

În Olanda, angajatorul plătește, de regulă, 70% din salariu pentru până la 2 ani de boală, în baza unei obligații legale și nu există, în mod tipic, zile de așteptare neplătite impuse de stat.

În Danemarca, Norvegia și Luxemburg sistemele de concediu medical sunt, de asemenea, în general, mai generoase decât formula actuală a României, atât ca durată, cât și ca nivel al indemnizației.

În Danemarca, salariații au dreptul, în mod uzual, la 100% din salariu de la prima zi de boală, plătit de angajator, pentru aproximativ primele 30 de zile (regulă prevăzută de legea salariaților și de majoritatea contractelor colective). După această perioadă, intervin indemnizațiile de boală de la autoritățile locale (kommune), cu un plafon săptămânal al beneficiului (de exemplu, în 2024, 4.520 coroane daneze pe săptămână), diferența până la salariul integral putând fi completată de angajator dacă așa prevede contractul.

Nu există, ca regulă generală, „primă zi neplătită” impusă de stat; contribuțiile sociale finanțează componenta publică, în timp ce angajatorii au o obligație legală clară de a acoperi salariul la îmbolnăvire. Comparativ cu România, unde prima zi nu este plătită deloc în prezent, iar restul zilelor sunt, în mod obișnuit, compensate la circa 75% din baza de calcul, modelul danez oferă atât acoperire de 100%, cât și continuitate între angajator și schemă publică.

În Norvegia, salariații au dreptul, dacă au cel puțin patru săptămâni de vechime, la 100% din salariu pe perioada concediului medical, cu un mecanism mixt de finanțare. Angajatorul plătește 100% din salariu în primele 16 zile calendaristice de boală (așa-numita „perioadă a angajatorului”). Din ziua a 17 a, responsabilitatea trece la Schema Națională de Asigurări (National Insurance Scheme), care continuă plata indemnizației la 100% din baza de calcul, dar numai până la un plafon.

Durata totală a dreptului la indemnizații de boală poate ajunge, în general, până la 12 luni, ceea ce plasează Norvegia printre statele cu cea mai lungă perioadă de concediu medical plătit la un nivel ridicat. În contrast, România limitează în primul rând nivelul indemnizației (75% pentru boală obișnuită) și introduce o zi zero neplătită, deși contribuțiile de asigurări sociale de sănătate sunt obligatorii.

Luxemburg se află, de asemenea, în zona de sus a clasamentelor pentru concediu medical plătit, cu un sistem ce combină responsabilitatea angajatorului și a asigurărilor sociale. Angajatorii plătesc, de regulă, salariul integral pentru primele săptămâni de boală (aproximativ până la 77 de zile într un anumit interval de referință), după care spre final intervine Casa Națională de Securitate Socială, care continuă plata indemnizațiilor. Nivelul de compensare rămâne ridicat (aproape de 100% din salariu) pentru o perioadă extinsă, ceea ce face ca Luxemburgul să fie, alături de Germania și Elveția, printre statele cu cele mai avantajoase condiții de concediu medical.

SUA și lupta pentru sănătate

Sistemul de asigurări de sănătate din Statele Unite este fragmentat, dominat de asigurări private legate de locul de muncă, completate de programe publice precum Medicare și Medicaid, iar dreptul la concediu medical plătit nu este garantat la nivel federal pentru angajații din sectorul privat.

Pe scurt, Medicare este programul federal de asigurări de sănătate destinat în principal persoanelor de 65 de ani și peste, dar și unor categorii sub 65 de ani care au dizabilități sau boli grave, cum ar fi boala renală în stadiu terminal sau scleroza laterală amiotrofică (ALS). În timp ce Medicaid este, în schimb, un program de asigurări de sănătate cu finanțare federală și administrare la nivel de stat, orientat către persoane cu venituri reduse: familii cu venit mic, copii, femei însărcinate, vârstnici și persoane cu dizabilități, eligibilitatea concretă variind de la un stat la altul.

Spre deosebire de România, unde contribuția la sănătate este obligatorie și concediul medical este reglementat unitar, în SUA accesul la asigurare și la zile plătite de boală depinde în mare măsură de angajator și de legislația statului în care lucrezi.

În planul asigurărilor, majoritatea americanilor sub 65 de ani sunt acoperiți prin asigurări de sănătate oferite de angajator, pentru care companiile plătesc, în medie, aproximativ 85% din costul asigurării pentru angajat și 75% pentru membrii familiei luați pe polița angajatului, restul fiind suportat de salariat. Structura de coplată și deductibile este însă semnificativă: familiile pot ajunge să suporte anual sute până la mii de dolari din buzunar, prin deductibile, coplată și coasigurare, chiar dacă sunt asigurate.

În ceea ce privește concediul medical, Statele Unite nu au o lege federală care să oblige angajatorii privați să acorde zile de boală plătite; Family and Medical Leave Act (FMLA) oferă până la 12 săptămâni de concediu medical, dar neplătit, pentru angajații eligibili din companiile mai mari. Situația este corectată parțial la nivel de state: până în 2026, aproximativ 20–22 de state plus Washington D.C. au introdus legi care obligă angajatorii să acorde un număr minim de ore de concediu medical plătit, de regulă prin acumulare (de exemplu, o oră de concediu plătit la 30 de ore lucrate, cu un plafon anual de 40–56 de ore). În restul statelor, plata zilelor de boală rămâne la discreția angajatorului, ceea ce înseamnă că milioane de salariați fie nu au deloc concediu medical plătit, fie au doar câteva zile, prevăzute intern.

În România există un drept unitar la concediu medical plătit, corelat cu plata contribuției, dar se introduce o zi zero neplătită; în SUA, accesul la concediu medical plătit depinde de stat și de angajator, fără un standard federal minim; în timp ce asigurarea de sănătate în România este publică și universală pentru contribuabili, în Statele Unite rămâne un mozaic de polițe private și programe publice, cu un nivel ridicat de plăți directe din partea pacientului.

Sinteză realizată cu ajutorul unui flux de monitorizare de date asigurat de platforma de monitorizare media NewsVibe Romania. Analiza prezentată a fost îmbunătățită cu ajutorul unor instrumente de Machine Learning și Artificial Intelligence