Eurojust explică în ce condiții autoritățile administrative pot emite ordine europene de anchetă

O sinteză publicată de Eurojust asupra jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene clarifică în ce condiții o autoritate administrativă care conduce o anchetă penală poate solicita obținerea de probe într-un alt stat membru. Una dintre cele mai recente hotărâri analizate este WBS GmbH, pronunțată la 10 iulie 2025, în care Curtea a acceptat emiterea unui ordin de către o autoritate administrativă atunci când măsurile intruzive sunt autorizate potrivit dreptului național, iar ordinul este validat judiciar înainte de transmitere.

Pe scurt Eurojust a reunit zece hotărâri ale Curții de Justiție privind ordinul european de anchetă și le-a organizat după teme precum autoritatea emitentă, condițiile de emitere, folosirea probelor, căile de atac și interceptarea comunicațiilor. Hotărârea WBS GmbH din 10 iulie 2025 a pornit de la o anchetă a autorității anticorupție din Letonia, care a solicitat audierea unor martori și percheziționarea sediului unei companii din Germania. O autoritate administrativă poate emite ordinul dacă este desemnată de statul său, conduce ancheta penală concretă și este competentă să dispună obținerea probelor potrivit dreptului național. Faptul că o percheziție trebuie autorizată în prealabil de un judecător nu exclude autoritatea administrativă din procedură, dar ordinul european trebuie validat de o autoritate judiciară înainte de transmitere. Rezumatele Eurojust sunt un instrument de referință pentru practicieni și nu reprezintă hotărâri noi sau interpretări obligatorii pentru Curtea de Justiție.

Documentul Eurojust prezintă jurisprudența Curții de Justiție privind ordinul european de anchetă și este actualizat până în iulie 2025. Sinteza acoperă zece hotărâri și explică modul în care Curtea a interpretat cine poate emite un ordin, ce măsuri pot fi cerute, în ce condiții pot fi obținute și folosite probele și ce căi de atac trebuie să existe.

Eurojust nu adoptă prin acest document reguli noi și nu modifică efectele hotărârilor. Agenția rezumă deciziile Curții pentru a sprijini autoritățile judiciare și practicienii care folosesc ordinul european de anchetă în cauze penale transfrontaliere.

Una dintre cele mai recente decizii incluse este hotărârea WBS GmbH din 10 iulie 2025. Cauza a pornit de la o anchetă penală desfășurată de Biroul pentru Prevenirea și Combaterea Corupției din Letonia, cunoscut prin acronimul KNAB.

Autoritatea investiga suspiciuni de fraudă la scară largă, folosirea ilegală a bunurilor unei alte persoane, fals și folosirea de documente false. Anchetatorii doreau să audieze martori și să percheziționeze sediul companiei WBS GmbH din Germania.

Potrivit dreptului leton, măsura care afecta drepturile persoanei vizate trebuia autorizată în prealabil de un judecător de instrucție. KNAB a obținut această autorizare și a emis ulterior un ordin european de anchetă adresat autorităților germane.

Înainte ca ordinul să fie transmis Germaniei, acesta a fost validat de un procuror leton. Autoritățile germane au executat măsurile solicitate și au obținut probele cerute de anchetatorii din Letonia.

Compania WBS GmbH a contestat transferarea probelor. Aceasta a susținut că KNAB nu putea emite ordinul european, deoarece autoritatea administrativă nu avea competența de a dispune singură percheziția în cadrul unei cauze interne.

Instanța superioară din Berlin a cerut Curții de Justiție să stabilească dacă o autoritate administrativă poate fi considerată autoritate emitentă atunci când măsura solicitată trebuie autorizată în prealabil de un judecător potrivit dreptului național.

În hotărârea din iulie 2025, Curtea a stabilit că o asemenea autoritate poate emite un ordin european de anchetă dacă sunt îndeplinite trei condiții cumulative. Autoritatea trebuie să fie desemnată de statul membru, să acționeze în cauza respectivă ca autoritate responsabilă de ancheta penală și să aibă competența necesară pentru obținerea probelor potrivit dreptului național.

Cerința unei autorizări judiciare prealabile nu exclude automat autoritatea administrativă. Curtea a considerat că această autorizare este o garanție aplicabilă măsurii intruzive, nu o dovadă că autoritatea care conduce ancheta a pierdut competența asupra obținerii probelor.

Autoritatea administrativă rămâne responsabilă pentru investigație și pentru alegerea măsurilor pe care le consideră necesare. Ea cunoaște faptele investigate, probele deja disponibile și legătura dintre măsura solicitată și presupusele infracțiuni.

Judecătorul controlează separat dacă percheziția sau o altă intervenție care afectează drepturile fundamentale poate fi autorizată. Verificarea privește condițiile prevăzute de dreptul național, inclusiv necesitatea și proporționalitatea măsurii.

Ordinul european emis de o autoritate administrativă trebuie apoi validat de o autoritate judiciară înainte de a fi trimis statului care urmează să îl execute. Validarea poate reveni unui judecător, unei instanțe, unui judecător de instrucție sau unui procuror competent.

Curtea a descris astfel un mecanism de control în mai multe etape. Măsura concretă, precum percheziția, este mai întâi autorizată atunci când dreptul național o cere, iar ordinul prin care executarea este solicitată unui alt stat este ulterior validat judiciar.

Cele două controale nu au în mod obligatoriu același obiect. Autorizarea națională privește intervenția propusă în anchetă, în timp ce validarea privește ordinul european și condițiile în care măsura este solicitată autorităților dintr-un alt stat membru.

Validarea nu trebuie tratată ca o simplă formalitate. Autoritatea judiciară trebuie să verifice dacă ordinul este necesar și proporțional și dacă respectă condițiile prevăzute pentru cooperarea europeană în materie penală.

Hotărârea nu permite unei autorități administrative să evite regulile naționale. Dacă o măsură necesită autorizarea unui judecător într-o cauză internă comparabilă, aceeași garanție trebuie respectată înainte ca executarea să fie cerută unui alt stat.

Decizia diferențiază această situație de cazul în care un procuror încearcă să emită singur un ordin pentru o măsură care, potrivit dreptului statului său, este rezervată exclusiv unui judecător. Instrumentul european nu poate acorda unei autorități competențe pe care aceasta nu le are într-o procedură internă similară.

În cazul autorităților administrative, legislația europeană prevede însă o categorie distinctă de emitenți. Aceste instituții pot conduce anchete penale specializate și pot pregăti ordinul, cu condiția ca acesta să fie supus validării judiciare înainte de transmitere.

Curtea a considerat că excluderea tuturor autorităților administrative ar lipsi această categorie de efect practic. În statele membre, unele investigații penale sunt conduse de organisme anticorupție, fiscale, vamale sau de alte instituții administrative cu atribuții specializate.

Hotărârea nu conferă automat oricărei autorități administrative dreptul de a emite un ordin. Instituția trebuie să fie desemnată de statul membru, să conducă efectiv ancheta și să îndeplinească toate condițiile stabilite de dreptul național și de normele europene.

Statul solicitat păstrează propriul rol în recunoașterea și executarea ordinului. Autoritățile sale pot aplica motivele de refuz sau amânare prevăzute de legislație și pot propune o măsură mai puțin intruzivă atunci când aceasta poate produce același rezultat.

Executarea poate fi refuzată și atunci când există motive serioase pentru a considera că măsura ar fi incompatibilă cu drepturile fundamentale. Recunoașterea reciprocă nu elimină obligațiile privind protecția vieții private, a proprietății și a dreptului la o cale de atac.

Ordinul european de anchetă este destinat obținerii de probe în cauze penale cu dimensiune transfrontalieră. Acesta poate fi folosit pentru percheziții, sechestre, audieri, informații bancare, date de telecomunicații și alte măsuri de investigație, în condițiile aplicabile fiecărei categorii.

Instrumentul este diferit de mandatul european de arestare. Ordinul de anchetă privește obținerea și transmiterea probelor, în timp ce mandatul de arestare este folosit pentru reținerea și predarea unei persoane către un alt stat membru.

Sinteza Eurojust prezintă hotărârea WBS GmbH ca parte a unei jurisprudențe mai largi privind delimitarea rolurilor dintre anchetatori, procurori și judecători. Documentul urmărește să faciliteze aplicarea consecventă a acestor hotărâri, fără să înlocuiască textele integrale ale deciziilor Curții.