Cine va scrie următorul capitol al economiei europene?

Economia Europei Centrale și de Est se află în fața unei noi frontiere. Nu una geografică. Nu una politică. Ci – aș numi-o – o „frontieră a productivității”. Traversarea ei va decide dacă Europa de Est își va conserva doar câștigurile ultimelor decenii sau dacă va deveni unul dintre principalele motoare de creștere ale economiei europene în următoarea generație. Iar aceasta nu este doar o poveste regională. Este expresia unei transformări profunde a economiei globale.

Orice model de dezvoltare care are succes ajunge, mai devreme sau mai târziu, să creeze condițiile propriei depășiri. Ascensiunea economică a Europei Centrale și de Est s-a sprijinit timp de peste trei decenii, pe o formulă remarcabil de eficientă: forță de muncă bine pregătită, dar relativ ieftină, combinată cu investițiile, tehnologia și accesul la piețele occidentale. Rezultatul a fost unul dintre cele mai spectaculoase procese de convergență economică din istoria recentă a Europei. Fabricile s-au înmulțit, exporturile au înflorit, veniturile au crescut, iar milioane de oameni au intrat în clasa de mijloc europeană.

În epoca globalizării, competitivitatea era definită aproape exclusiv prin costuri. Companiile și-au fragmentat lanțurile de producție la scară planetară, mutând fabricile acolo unde forța de muncă era mai ieftină, iar logistica mai eficientă. Geografia părea să fi fost învinsă de economie. Acea lume se apropie de sfârșit.

Fragmentarea geopolitică, accelerarea tehnologică, schimbările demografice și revenirea politicilor industriale protecționiste schimbă radical criteriile după care se iau deciziile de investiții. Reziliența începe să cântărească la fel de mult ca eficiența. Încrederea devine la fel de sau chiar mai importantă ca prețul. Inteligența artificială rescrie avantajele competitive. Iar securitatea economică devine, tot mai evident, o componentă a securității naționale.

În acest nou context, productivitatea devine adevărata monedă a competitivității. Frontiera productivității nu reprezintă doar o nouă etapă de dezvoltare economică. Ea exprimă o schimbare de paradigmă. Modelul vechi recompensa economiile capabile să ofere costuri mai mici. Modelul care se conturează recompensează economiile capabile să creeze mai multă valoare. Iar diferența este fundamentală. Productivitatea este adesea confundată cu ideea simplistă că oamenii trebuie să muncească mai mult în aceeași unitate de timp. În realitate, ea măsoară capacitatea unei economii de a combina inteligent capitalul uman, tehnologia, investițiile și calitatea instituțiilor pentru a genera mai multă valoare adăugată superioară. Productivitatea este, în ultimă instanță, expresia inteligenței organizaționale a unei societăți, nu a efortului individual. De aceea economiile dezvoltate reușesc să susțină simultan salarii ridicate și competitivitate internațională. Ele produc mai multă valoare pentru fiecare oră lucrată.

Obiectivul nu mai este, așadar, forța de muncă ieftină. Obiectivul este „forța de muncă productivă”. Europa de Est se află exact în acest moment de cotitură. Modelul convergenței, care a integrat regiunea în marile lanțuri valorice europene, își atinge maturitatea. Piețele muncii sunt din ce în ce mai tensionate. Salariile continuă să se apropie de nivelurile occidentale. Îmbătrânirea populației și emigrația reduc disponibilitatea forței de muncă în aproape toate statele regiunii. Ecuația economică se schimbă. Creșterea economică nu va mai putea fi obținută prin simpla creștere a numărului de angajați. Ea va depinde, din ce în ce mai mult, de capacitatea fiecărui angajat de a genera mai multă valoare.

Aceasta este esența „frontierei productivității”. Iar această frontieră nu poate fi traversată prin salarii mici sau taxe reduse. Ea presupune o transformare profundă a instituțiilor și a modului în care funcționează economia. Sistemele educaționale trebuie să formeze oameni adaptabili, nu doar absolvenți. Universitățile trebuie să devină parteneri ai inovării, nu simple insule academice. Infrastructura digitală ajunge la fel de importantă precum infrastructura rutieră sau feroviară. Administrația publică trebuie să devină un accelerator al productivității, nu o frână birocratică. Iar investițiile în cercetare, dezvoltare și inovare încetează să mai fie un lux bugetar și devin o condiție a competitivității.

Inteligența artificială ilustrează poate cel mai bine această schimbare. Revoluțiile industriale precedente au favorizat economiile capabile să mobilizeze forță de muncă ieftină la scară mare. Inteligența artificială favorizează economiile capabile să integreze cunoașterea, datele, software-ul și managementul performant în toate sectoarele economiei. Avantajul competitiv se mută astfel de la intensitatea muncii către intensitatea cunoașterii.

Pentru Europa de Est, această schimbare reprezintă mai degrabă o oportunitate decât o amenințare. Regiunea dispune deja de o bază industrială solidă, de tradiții inginerești, de acces la piața unică europeană și de o poziționare geopolitică pe care puține economii emergente o pot replica. Dar avantajul competitiv al următorului deceniu va depinde de viteza cu care companiile adoptă noile tehnologii, automatizează procesele, își îmbunătățesc managementul și construiesc ecosisteme de inovare.

România ilustrează perfect această tranziție. În ultimele două decenii, integrarea europeană a accelerat spectaculos convergența economică. Dar etapa următoare reclamă un alt model de dezvoltare. Investițiile în educație, transformare digitală, infrastructură energetică, cercetare și calitatea instituțiilor nu mai reprezintă simple cheltuieli publice. Ele sunt investiții strategice în productivitatea viitoare a economiei. Și tocmai aici apare adevărata miză. Productivitatea nu mai este doar un indicator economic; ea devine o resursă strategică. Țările care își cresc constant productivitatea acumulează mai rapid capital, atrag investiții cu valoare adăugată ridicată, își consolidează capacitatea fiscală, pot finanța sisteme moderne de apărare și devin mai reziliente în fața șocurilor externe.

În economia secolului XXI, productivitatea începe să fie o expresie a puterii naționale. Această observație nu se limitează doar la granițele Europei de Est. Întreaga Uniune Europeană se confruntă cu îmbătrânirea populației, concurență tehnologică acerbă și o competiție geoeconomică din ce în ce mai intensă cu Statele Unite și China. Viitorul competitivității europene nu va depinde de numărul de angajați, ci de capacitatea continentului de a produce mai multă valoare prin fiecare angajat. Din această perspectivă, Europa de Est nu mai este atelierul ieftin al Europei. Dar ea poate deveni laboratorul european al productivității în noua paradigmă economică. Succesul regiunii nu va depinde de conservarea avantajelor competitive ale trecutului, ci de curajul de a construi avantajele competitive ale viitorului. Istoria îi favorizează pe cei care înțeleg când o frontieră economică a fost atinsă și când alta începe să se deschidă.

În ultimele trei decenii, Europa de Est a concurat cu succes pe frontiera costului muncii. Următoarele trei decenii vor fi câștigate pe „frontiera productivității”: cei ce o vor traversa primii vor scrie următorul capitol al economiei europene.