Românii au fost întotdeauna anti-sistem
S-a tot vorbit în ultimele săptămâni despre pe cine pune mâna Călin Georgescu… și s-a văzut că, până la urmă, nu a desemnat niciun succesor… Problema rămâne de interes, pentru că tot ce s-a întâmplat în toamna și iarna trecută a alimentat impresia că alegerile sunt ca un fel de cutie neagră din care poate ieși mereu o surpriză. Tradus brut, unii cred că oricine poate ajunge președinte, doar să se lepede convingător de sistemul politic și să adauge la discurs câteva tușe suveraniste. Și să fie prezent pe TikTok, desigur.
Întrebarea corectă pare însă a fi alta. Cine se califică să primească darul electoratului? E un fenomen electoral al ultimilor 20 de ani, nu știați!? Am vorbit și am scris despre el prima dată în 2014, când am petrecut luna campaniei electorale și după-amiaza și seara turului doi de la prezidențiale la televizor, văzând la cald (deși era destul de rece afară), cum avantajul din primul tur al lui Victor Ponta se topea de la oră la oră și cursa o câștiga un Iohannis care, sincer, nu făcuse cine știe ce performanță în dezbaterile televizate cu contracandidatul său. Vă aduceți aminte noaptea în care Iohannis a câștigat alegerile? Cea în care simpatizanții săi au trecut prin fața sediului PSD pentru a aduce aminte numitului partid că a pierdut, deși pornise din toate punctele de vedere cu prima șansă? Dar faptul că, după aceea, au trecut și pe la sediul PNL, dar tot pentru a atrage atenția că succesul lui Klaus Iohannis era, cum spuneam, darul electoratului și nu meritul partidului? Lucrurile acestea s-au discutat atunci și Iohannis a debutat în președinție ca „slujitorul poporului” (sper că se înțelege importanța acestei metafore), nu ca omul PNL-ului.
Dar la fel a fost și mai demult, în 2004. Hai să fim cinstiți, mandatul de prim-ministru al lui Adrian Năstase nu a fost unul fără reușite economice și diplomatice, cu toate problemele pe care le cunoaștem (și care au grefat imaginea PSD-ului până în ziua de azi). Dealtfel, chiar campania pentru prezidențiale a lui Năstase era dezvoltată pe un albastru european (în locul clasicului roșu social-democrat) și tema ei era ceva de genul „continuăm împreună”. Publicul a refuzat atunci, la limită, această chemare și a mers pe soluția Alianței DA, care își scosese în față varianta anti-sistem, Traian Băsescu, în locul lui Theodor Stolojan. La fel cum, cu ani în urmă, PD scosese în față varianta anti-sistem (același Băsescu) pentru primăria capitalei, și care crește miraculos de la un tur la celălalt. Și când spun anti-sistem nu e ca și cum nu aș ști. Dar pur și simplu acesta a fost brand-ul electoral al lui Traian Băsescu, de la primul vot pe care l-a cerut, până la ultimul.
Și nu, când vorbim despre anti-sistem în politica românească nu trebuie să ne uităm doar la PRM, PPDD, USB/USR (la începuturile sale) sau la partidele radicale și suveraniste care au monopolizat mișcarea antisistem din pandemie încoace.
Deci românii au avut întotdeauna o preferință anti-sistem, deși „sistemul” în sine s-a schimbat de multe ori în acești 35 de ani. Nemulțumirea cronică a publicului cu „sistemul”, indiferent ce spectru politic era imaginat ca posedând acest sistem, este vizibilă. Toate sondajele de opinie de după 1990 ne arată încrederea extrem de scăzută a românilor în Parlament și în partidele politice. Deci în bazele sistemului democratic. Sigur că putem discuta cum funcționează la noi acest sistem, ce fel de oameni sunt promovați, cum se constituie legăturile dintre ei, ce portițe lasă legea pentru ca banii să zburde în voie prin lumea politică etc.
Acum a fost însă prima dată când s-a pus problema dacă o opțiune anti-sistem poate pune în pericol orientarea noastră euro-atlantică. Sigur, contextul e mai complicat, dar mesaje certe care puneau în discuție întregul proiect euro-atlantic al României, cel stabilit după 1990, care ne-a adus beneficii clare și care nu fusese contestat serios niciodată, au circulat într-o veselie în ultimele luni. Ce este cel mai interesant ține de faptul că nici publicul care în ultimele luni a accesat opțiunile electorale suveraniste nu își pune în bună măsură problema renunțării la NATO și UE, de exemplu. Este ca și cum s-ar trăi într-o negare: votăm ca să dăm o palmă sistemului. Dar după, ce se întâmplă? Practic, antisistemul a fost folosit ca strategie electorală timp de 20 de ani, mai ales de când partidele din tabăra anti-PSD și-au dat seama că nu poți să ai performanță electorală dacă reduci spectrul politic la stânga vs. dreapta. Și lucrurile au evoluat, peste tot, încât astăzi vorbim în Europa despre polarități politice precum suveranism vs. progresism, schemă politică în care partidele mari și vechi nici nu sunt menționate. Doar că, pe fondul unui context european și mondial tot mai complicat, anti-sistemul acesta a căpătat treptat, prin toată Europa, accente mai degrabă radicale decât excentrice. Și a încetat a mai fi o simplă metaforă de marketing electoral.
