Loteria taxelor

În general mă miră analiștii care comentează la prima izbucnire a unui fenomen, pentru ca ulterior să trebuiască să justifice de ce nu au avut dreptate. Problema nu este neapărat la ei, ci la faptul că, de obicei, ajungem astfel să decredibilizăm științele sociale. Este greu să explici publicului că una este să ai date despre o problemă, alta este să asculți cugetările expertului, expert care le nimerește mai mult sau mai puțin. Și cum ar putea să le nimerească, dacă vorbește despre Putin, Trump, Kim Jong-un și alte personaje imprevizibile, de parcă ar fi drăcușorul de pe umărul lor? Poate fi un șoc, dar știința nu are cum să prevadă modul în care gândesc oamenii ăștia, ea ocupându-se mai degrabă cu sisteme, regularități etc. Și tocmai asta este în criză acum – sistemul internațional, cu toate instituțiile și aranjamentele sale. Suntem obișnuiți în ultima vreme să asociem ideea de sistem cu ceva negativ dar, vedeți, un sistem înseamnă predictibilitate, să știi la ce să te aștepți etc. Adică viață socială, stat, instituții, interacțiuni.

Deci am lăsat să treacă puțin timp peste înscăunarea lui Donald Trump, tocmai pentru că primele impresii sunt înșelătoare. Cel puțin la primul său mandat au fost. Nu a fost ceva ieșit din comun. Acum însă, lucrurile au stat altfel. Nu numai că au stat altfel, dar mai mult decât schimbare, inițiativele administrației Trump au adus un haos managerial la limita ridicolului. Și dacă ne uităm dincolo de retorică, vedem și că multe inițiative s-au răsuflat destul de repede, nu înainte de a produce dezechilibre în sistemele pe care ar fi trebuit să le optimizeze. Poate fi stilul lui de negociere, nu zic, dar semnalele date publicului american și internațional nu sugerează nici coerență, nici credibilitate.

Zilele acestea este la modă discuția cu taxele vamale, prezentată de unii ca aberantă, de alții ca un calcul economic corect. Ambele poziții sunt super-simplificatoare. Vedeți dumneavoastră, politica de import-export a unei țări precum SUA, liderul lumii libere, nu poate fi redusă la un calcul meschin pe un deficit comercial bilateral buchisit după cum are bossul chef. Cutare țară din Africa s-a trezit cu taxe de 40% pentru că exportă mult mai mult în SUA decât importă din SUA, de exemplu. Dar v-ați gândit că probabil țara aceea exportă materii prime, unele foarte valoroase, eventual la un preț mai mult decât convenabil pentru partea americană, dar nu are bani să importe cine știe ce chestii sofisticate din America? Și că pentru americani e mai important să cumpere ce or cumpăra de acolo, nu să le vândă ce le-or vinde? Deci dacă eu cumpăr resurse dintr-o țară, și cu resursele acelea fac produse înalt tehnologizate de care am nevoie în propria țară și le mai vând și pe toată planeta, nu mă interesează că ăștia de la care iau materia primă nu au bani să cumpere ceva ce fabric eu. Mă interesează însă să am o relație bună cu furnizorul de materie primă. Și multe alte exemple de genul acesta. Nu doar balanța financiară contează, ci și ce, și pentru ce se importă, de exemplu. Tocmai aici stătea avantajul lanțurilor globale de producție și de comerț. Cu toate inegalitățile inerente – și nu cred că americanii erau cei mai neajutorați în acest comerț mondial – statele puteau ieși din logica egoistă și confrontațională de a fi mereu pe plus financiar în schimburile cu vecinii lor. Tare mi-e teamă că nu numai economia Americii va fi perturbată, ci economia globală. Jocul ăsta de-a liberalismul vs. protecționismul a mai fost, prin secolele XVIII, XIX – dar atunci nu era vorba despre tehnologiile de astăzi. Sigur, dezbaterea a fost și mai aproape de noi, cu tot cu concurența între politicile aferente, pe tot parcursul secolului XX. Dar să nu uităm că modul acesta de a gândi mediul internațional și economia mondială în istoria recentă ne-a costat în acel secol două războaie mondiale și un război rece. Beneficiile liberei circulații și ale pieței comune se uită atât de repede? Deci povestea că toată lumea a păcălit America nu ține – nu or fi fost neștiutoare toate administrațiile americane din ultimele zeci de ani, SUA traversând în această perioadă apogeul puterii lor.  Și nici deficitul, în adevărata sa esență, nu se calculează așa, ca la clasa a IV-a. Nu mai vorbim despre ce însemnau SUA în sistemul internațional. În sensul că America însemna să pui valorile în centrul sistemului internațional – și stați liniștiți, că nu ieșeau nici în pierdere. Pentru că oamenii vor să lucreze cu SUA. Vor să vadă filme americane, vor să asculte muzică americană, vor să mănânce ca americanii, să se îmbrace ca americanii și așa, ușor-ușor, de la soft-power și brand de țară ajungi și la economie și comerț. Dacă vinzi conserve, dar nu se uită nimeni la filmele tale, nu ajungi să fii soarele sistemului internațional.

America aceea mare putea ține cel puțin două fronturi majore, Europa și Asia de sud-est. Și avea mai puține resurse decât cea de azi. Cum devine iar mare, conform noii doctrine, dacă părăsește un front și face pace în 24 de ore cu rușii? Care au tras de timp cu grație de când au început celebrele negocieri, dar în schimb nu au stat pe loc pe front. Cum știa toată lumea că vor face, dealtfel. Și nu, să îl critici pe Trump nu înseamnă să fii antiamerican. Știți, există SUA și după mandatul lui Trump și chiar, după o serie de semnale mai subtile, Trump din a doua jumătate a mandatului s-ar putea să nu mai fie la fel ca Trump din primele trei luni ale lui. Într-un fel, obsesia asta de a fi cu sau împotriva lui Trump e tipic est-europeană. Să-nceapă cheful, c-a venit șeful! Mai vedem ce zice șeful în lunile următoare, pentru că s-ar putea să schimbe chiar el, iar, abordarea.