De ce toată lumea vorbește despre Omnibus I

Omnibus I marchează cea mai amplă recalibrare a regulilor europene de sustenabilitate din ultimii ani. Pachetul promite simplificare și competitivitate, dar ridică întrebări serioase despre viitorul ambițiilor ESG ale Uniunii. Analiza urmărește cum s-a ajuns la acest compromis, ce schimbări aduce pentru companii și unde apar vulnerabilitățile unui viraj legislativ cu implicații majore. Omnibus I se dorește dovada că Bruxelles-ul poate să își schimbe politicile rapid și flexibil. Sau cel puțin aceasta este impresia pe care toată lumea vrea să o lase după recentul compromis dintre Consiliu și Parlament. Ce este mai puțin spus sau este evitat este faptul că, în realitate, discutăm despre bucuria anulării unor reglementări pe care tot Bruxelles-ul le-a inventat. Ieri erau bune, astăzi sunt musai de eliminat. Nu e nici bine, nu e nici rău, dar adevărul este că va trebui să avem răbdare pentru o concluzie definitivă asupra capacității Europei de a deveni competitivă global doar printr-o subtilă dereglementare impusă mai degrabă de către discursul public, care se concentrează pe reglementări ca sursă principală ce împiedică companiile europene să facă față într-o economie globală din ce în ce mai imprevizibilă.

Cert este că, în ultimele luni, la Bruxelles subiectul a revenit obsesiv în discuții, briefinguri, conferințe de presă și documente interne. Numele sună tehnic și ocult. Pachetul legislativ a devenit însă simbolul unei schimbări de direcție în modul în care Uniunea Europeană înțelege relația dintre competitivitate și sustenabilitate. Pentru cei din afara ecosistemului european, întrebarea este firească: ce este, totuși, acest Omnibus I și de ce merită el atât de multă atenție?

Să lăsăm istoria recentă să explice „bruxelleza” instituțională

Omnibus I este o propunere legislativă prin care UE modifică patru directive-cheie: Directiva contabilă, Directiva auditului, Directiva privind raportarea de sustenabilitate (CSRD) și Directiva privind due diligence (diligență necesară, adică procesul prin care companiile identifică și gestionează riscurile din lanțul valoric – CS3D). Comisia Europeană și-a prezentat pachetul ca pe o simplificare menită să reducă birocrația pentru companii.

Dar pentru a înțelege de ce Omnibus I a devenit subiectul principal al dezbaterilor europene, trebuie privit contextul mai larg. Europa trăiește simultan mai multe crize. Se confruntă cu o încetinire economică persistentă, o productivitate stagnantă de aproape două decenii, o competiție globală tot mai agresivă și un război care a reconfigurat prioritățile bugetare ale statelor membre. În celebrul raport prezentat de Mario Draghi în 2024, poate cel mai influent document pe care orice funcționar european se jură că l-a printat și îl ține noaptea sub pernă, se afirmă fără ocol că reglementarea este una dintre problemele majore care apasă asupra companiilor europene.

Diagnosticul, deși nu aduce ceva necunoscut publicului european, a coincis cu o creștere a nemulțumirilor acumulate ale mediului de afaceri european. Nu de puține ori s-a spus deschis că volumul de cerințe ESG crește prea repede și fără suficient sprijin tehnic. Valdis Dombrovskis, vicepreședinte al Comisiei, a rezumat acest val de feedback într-un interviu pentru Bloomberg, afirmând că „trebuie, de asemenea, să ascultăm și să recunoaștem preocupările pe care diferiți parteneri din întreaga lume le au și să reflectăm asupra implicațiilor”.

În paralel, criticile externe au devenit tot mai puternice. Administrația americană, investitorii internaționali și mai multe think tankuri au avertizat că UE riscă să devină o excepție globală prin severitatea regulilor sale. De la afirmația că directiva UE privind due dilligence ar impune obligații pe care nicio altă economie majoră nu le cere, până la ideea că Europa nu poate să reglementeze mai mult decât China și nici să acorde subvenții mai mari decât Statele Unite, s-a scris mult pe această temă. Avertismentul era clar: dacă Europa menține un nivel de reglementare mult peste cel al competitorilor globali, riscul de pierdere a investițiilor crește semnificativ.

De ce sperie atât de multă lume aceste reglementări

Marile companii au privit cu îngrijorare noile directive de raportare și diligență necesară deoarece acestea schimbau profund modul în care operează, atât în interiorul organizației, cât și în relația cu lanțurile globale de aprovizionare. CSRD impunea colectarea și auditarea unui volum foarte mare de date ESG, de la impactul climatic și biodiversitate la riscuri sociale, guvernanță și expunere la incidente în lanțul valoric. Pentru multe companii, conformarea presupunea investiții de milioane de euro în sisteme IT, proceduri interne, personal specializat și relații extinse cu sute sau chiar mii de furnizori. În paralel, CSDDD introducea obligații juridice fără precedent, inclusiv monitorizarea lanțului valoric, sancțiuni procentuale și posibilitatea de a fi acționate în judecată pentru abuzuri comise în afara UE.

Un alt motiv de îngrijorare a fost expunerea juridică. Directiva de diligență necesară, în forma sa inițială, crea un risc semnificativ de litigii transfrontaliere și obliga companiile mari să răspundă pentru acțiunile furnizorilor, inclusiv ale celor indirecți. Într-un context de geopolitică instabilă și lanțuri globale complexe, multe companii se temeau că nu pot controla suficient riscurile din amonte sau din țări cu standarde reduse de transparență. În plus, dezvăluirea obligatorie a datelor despre emisii, impact social și guvernanță putea afecta ratingurile ESG și costurile de finanțare, ceea ce a făcut companiile să perceapă CSRD nu doar ca o obligație administrativă, ci ca un factor strategic cu efecte directe asupra investițiilor și reputației.

De la bani pornește totul

Pe acest fundal, apariția Omnibus I nu mai pare surprinzătoare. Este răspunsul Uniunii la cumulul de presiuni economice, politice și geopolitice. Comisia a încercat să păstreze o linie de echilibru. Parlamentul a căutat să protejeze IMM-urile, recunoscând că multe dintre obligațiile introduse în ultimii ani au evoluat prea repede. Consiliul, sub presiunea guvernelor și a industriei, a urmărit o relaxare radicală a regulilor pentru a stimula investițiile într-un moment dificil. Fiecare a făcut ce a putut, sperând la un final cel puțin pozitiv, dacă nu de-a dreptul grandios.

Conferința de presă de după acordul de trilog dintre Consiliu și Parlament a făcut vizibilă schimbarea de ton. Jörgen Warborn, raportorul Parlamentului, a fost direct spunând că „Europa rămâne în urmă la capitolul creștere, iar prea multă birocrație a tras companiile înapoi. Nu ne putem permite să slăbim economia, dar nici să facem un pas înapoi în privința sustenabilității. Sarcina a fost întotdeauna aceea de a găsi echilibrul potrivit.”. Pe lângă satisfacția actorilor politici în fața unui moment considerat istoric, vedem și un nou tip de discurs despre competitivitatea europeană, în care reducerea reglementării devine o condiție pentru supraviețuire economică.

În fond, discuția despre Omnibus I este discuția despre identitatea economică a Europei. Va continua Uniunea să fie lider global în sustenabilitate păstrând costul unei poveri administrative ridicate sau va alege să își reducă ambițiile pentru a atrage investiții și a concura cu economiile globale? Omnibus I este primul semnal politic major că balanța începe să se încline spre competitivitate prin dereglementare.

Din această perspectivă se explică simplu de ce Omnibus I domină conversația publică. Nu pentru că modifică texte legislative în sine, ci pentru că ar putea fi primul pas prin care se redefinește direcția viitoare a Uniunii. Dacă această schimbare va aduce un echilibru mai sănătos sau va crea noi vulnerabilități depinde de modul în care pachetul va fi implementat și de capacitatea Europei de a proteja ceea ce a construit în ultimii ani.

Cum am ajuns aici și unde suntem în realitate

Pentru Comisia Europeană, Omnibus I a fost conceput ca o simplificare responsabilă. Executivul a insistat, chiar din textul propunerii, că „propunerea urmărește să echilibreze aceste perspective, menținând integritatea CSDDD și introducând în același timp modificări care să simplifice și să eficientizeze Directiva.”. Ideea era de a reduce birocrația, nu de a renunța la arhitectura ESG construită în ultimii ani. Comisia nu intenționa să remodeleze directivele în mod radical, ci să răspundă criticilor privind complexitatea excesivă și suprapunerea standardelor.

Consiliul, în schimb, a venit cu o abordare mult mai directă. Statele membre, presate de companii sau de propriile agende economice, au împins negocierile către o reducere drastică a obligațiilor. În conferința de presă, ministrul danez Morten Bødskov a formulat direct acest punct de vedere când a spus că „Vedem Europa pierzând teren la capitolul investiții și din ce cauză? Din cauza legislației împovărătoare, a sarcinilor administrative, a procedurilor, a timpilor de așteptare, a proceselor de adoptare, a tuturor acestor lucruri.”. Pentru unele guverne, legislația de sustenabilitate devenise nu doar o povară administrativă, ci un risc pentru competitivitate, o posibilă explicație pentru relocarea investițiilor și un factor care reduce flexibilitatea industriei europene.

Parlamentul European a adoptat un rol median în negociere. Instituția a recunoscut că unele reguli fuseseră implementate prea rapid și că IMM-urile riscau să fie împovărate în mod disproporționat. Deși o parte dintre eurodeputați ar fi dorit menținerea integrală a ambițiilor ESG, majoritatea a acceptat ideea că sustenabilitatea și competitivitatea trebuie echilibrate într-o manieră nouă.

Compromisul care a rezultat nu a fost unul tehnic, ci profund politic. Cele patru decizii-cheie care definesc Omnibus I reflectă acest lucru. Prima este creșterea masivă a pragurilor atât pentru CSRD, cât și pentru CS3D, prin care sute de mii de companii europene ies din sfera obligațiilor ESG. Jörgen Warborn, raportorul Parlamentului European, a sintetizat această schimbare explicând că, dacă inițial Comisia estima că aproximativ 80 % dintre companii vor fi excluse, modificările agreate de Parlament și Consiliu împing acest procent și mai sus. A doua este eliminarea completă a planurilor climatice din directiva de due diligence, una dintre cele mai vizibile concesii făcute industriei. A treia este renunțarea la un regim armonizat de răspundere civilă, ceea ce lasă statele membre să creeze un mozaic juridic dificil de navigat. A patra este restrângerea diligenței necesare la furnizorii direcți, o schimbare care ajută „companiile să nu mai trebuiască să cartografieze întregul lanț valoric”.

Acest compromis nu a apărut în izolare. El reflectă tensiunea structurală a Europei din 2025, o Uniune care vrea să rămână lider global în materie de sustenabilitate, dar care se confruntă cu presiuni economice și politice fără precedent. De aceea, narativul oficial a fost puternic orientat spre competitivitate, cu formulări precum cel mai mare pachet de dereglementare pentru companii din istoria Uniunii Europene și ideea că Europa trebuie să înceteze să piardă investiții în favoarea unor economii mai agile.

Pe scurt

• Reducerea sferei de aplicare: doar cele mai mari companii rămân vizate. Pentru CSDDD pragul devine 5.000 de angajați și 1,5 miliarde EUR cifră de afaceri, iar pentru CSRD 1.000 de angajați și 450 milioane EUR cifră de afaceri.

• Eliminarea planurilor de tranziție climatică din CSDDD, una dintre cele mai importante obligații prevăzute în forma inițială a directivei.

• Fără un regim european unitar de răspundere civilă în CSDDD: responsabilitatea rămâne la nivelul statelor membre, ceea ce menține diferențe semnificative între jurisdicții.

• Schimbarea abordării privind identificarea riscurilor în CSDDD (articolul 8): companiile nu vor mai trebui să identifice toate riscurile potențial severe sau teoretice, ci doar impacturile reale, ceea ce reduce presiunea administrativă nejustificată.

• Plafonarea sancțiunilor la maximum 3% din cifra de afaceri globală în CSDDD.

• Protejarea întărită a secretelor comerciale în CSRD, pentru a limita divulgarea informațiilor sensibile.

• Excepție pentru holdingurile financiare în CSRD, limitând aplicarea obligațiilor de raportare.

• Excepție completă pentru filialele companiilor mari în CSRD, dacă raportarea este acoperită la nivel de grup.

• Crearea unui portal digital unic pentru raportarea de sustenabilitate în CSRD, menit să simplifice accesul la cerințe și proceduri.

Unde se poate rupe echilibrul Omnibus I

Deși Omnibus I este prezentat ca o soluție necesară pentru a proteja competitivitatea economiei europene, pachetul ascunde și o serie de vulnerabilități structurale care pot afecta credibilitatea Uniunii pe termen lung.

Primul punct critic privește dimensiunea climatică a legislației. Prin eliminarea completă a planurilor de tranziție climatică din CS3D, Uniunea renunță la una dintre cele mai puternice legături dintre economia europeană și obiectivele climatice asumate prin Acordul de la Paris. Criticii susțin că UE transmite un mesaj contradictoriu, pentru că susține tranziția verde la nivel discursiv, dar elimină instrumente juridice menite să o accelereze.

Și mai problematic este impactul asupra lanțurilor globale de aprovizionare. Prin limitarea diligenței necesare doar la furnizorii direcți, directiva ignoră o realitate cunoscută de toți specialiștii în domeniu: cele mai grave încălcări ale drepturilor omului, de la munca forțată la defrișări, apar adesea în lanțurile indirecte, acolo unde companiile europene au, de regulă, cea mai slabă vizibilitate. Prin această schimbare, Uniunea riscă să slăbească o politică construită în ani de zile și să permită companiilor să declare conformare formală fără să identifice riscurile sistemice reale.

Un alt risc major provine din absența unei răspunderi civile armonizate la nivel european. Comisia propusese un cadru comun, dar Consiliul a respins ideea, decizie care ar putea crea o fragmentare juridică profundă. Companii care operează în mai multe state membre vor naviga sisteme juridice diferite, cu riscuri diferite și costuri ridicate de conformitate. Astfel, ceea ce ar fi trebuit să fie un pachet de simplificare produce, paradoxal, un grad sporit de complexitate pentru companiile transfrontaliere.

Mai există un paradox important: deși legislația ESG este relaxată, instituțiile financiare europene rămân reglementate strict prin Taxonomy și SFDR. Acest lucru înseamnă că băncile, fondurile de investiții și asigurătorii vor continua să solicite companiilor date ESG detaliate, chiar dacă legea nu le mai obligă explicit să le producă. Presiunea ESG nu dispare, ci doar se mută din legislație în piață. Pentru companii, situația este confuză și poate crea o nouă formă de povară indirectă, mai ales în ecuația raportare voluntară versus cerințele financiare obligatorii.

Merită riscurile unei schimbări de direcție?

Omnibus I reprezintă unul dintre cele mai semnificative momente de recalibrare a legislației europene din ultimii ani. Este o corecție pe care mulți actori economici o consideră necesară. Mii de companii europene vor scăpa de obligații de raportare costisitoare, companiile mari vor putea opera cu reguli mai clare, iar IMM-urile primesc în sfârșit protecția pe care o cereau de ani întregi. Pentru susținători, aceasta este dovada că Uniunea încă poate asculta vocea mediului de afaceri și se poate adapta la realitățile economice în schimbare.

Omnibus I aduce în prim-plan dilema fundamentală a Europei: cum poate Uniunea să rămână competitivă fără a abandona tranziția verde și standardele sociale care au devenit definitorii pentru modelul european. În ultimii ani, accentul a fost puternic pus pe sustenabilitate, iar în prezent presiunea economică a împins balanța în direcția opusă. Această tensiune nu este un eșec, ci reflectarea unei realități complexe, în care politicile publice trebuie să slujească simultan obiective economice, ecologice și sociale.

Rămâne de văzut dacă Omnibus I reprezintă acel echilibru mai inteligent sau un pas înapoi prea abrupt. Viitorul apropiat va arăta dacă această reformă va contribui la revitalizarea economiei europene sau dacă va crea vulnerabilități pe termen lung.

https://2eu.brussels/ro/analize/de-ce-toata-lumea-vorbeste-despre-omnibus-i