Nostalgicul reluctant

Cum facem și noi parte din expunerea publică a acestei probleme, trebuie să zicem ceva. În mod repetat în ultimii ani, într-o formă sau alta, INSCOP a studiat nostalgia perioadei comuniste, așa cum apare ea în opinia publică de azi (ultimul studiu de acest tip al nostru este cel din iulie 2025, concluziile le găsiți aici: https://www.inscop.ro/iulie-2025-sondaj-de-opinie-inscop-research-perceptia-populatiei-cu-privire-la-regimul-comunist-reperele-nostalgiei/ ). Nu suntem nici primii, nici ultimii care au studiat tema. Anii 90 și începutul anilor 2000 au avut multe studii interesante despre comunismul rezidual, multe sincronizate cu ce se întâmpla în sociologia altor țări est-europene, altele inspirate din metodologiile studiilor prilejuite de eforturile de denazificare vizând Germania postbelică. Micul paradox este acela că tema nostalgiei comunismului rămâne actuală – nu numai la noi – și la 35 de ani după sfârșitul războiului rece.
E simplu să ne gândim că o persoană care are 65 de ani în România de azi avea 30 de ani la Revoluție. În cercetările despre comunismul rezidual ni se explica de obicei cum cei care trecuseră de prima vârstă a maturității sau chiar îmbătrâniseră sub regimul comunist, atașați de valori ale stabilității și neștiutori în ale capitalismului, ale democrației și ale Vestului, erau mai îngroziți de haosul postdecembrist decât de problemele cunoscute ale unei societăți abia depășite. Dar vezi că astăzi nu mai vorbim nici despre bătrânii educați pe vremea lui Stalin, nici măcar despre cei plecați de la țară copii, pe vremea lui Gheorghiu-Dej – și ajunși maiștri sau chiar ingineri sub Epoca de Aur a lui Nicolae Ceaușescu. Vorbim azi inclusiv despre persoane care nu au o bună cunoaștere sau experiență a epocii respective, dar par că o regretă.
Desigur, putem discuta dacă metafora nostalgiei este metodologic corectă, dar trebuie să recunoaștem că este un concept care marchează și trezește anumite precauții. Sunt două interpretări care atrag atenția atunci când ideea nostalgiei este cumva criticată. Până la urmă, ambele sunt corecte și nici nu intră în conflict una cu cealaltă. Prima interpretare se aplică acelora care au avut un contact real cu epoca și ea spune că oamenii nu regretă comunismul, nici tipul de stat de atunci, nici tipul de societate, nici nu se gândesc în mod real la cum era de fapt viața de zi cu zi, la restricții, abuzuri și lipsuri: ei își regretă tinerețea, alții copilăria, sănătatea biologică, începuturile, chiar speranța că după acel regim va urma o transformare către prosperitate, impresia că totul va fi din ce în ce mai bine. A doua interpretare îi include și pe cei care nu au avut un contact relevant cu perioada – în primul rând din cauza vârstei – și ne prezintă nostalgia ca fiind mai degrabă despre ziua de azi decât despre cea de ieri. Este vorba despre un azi cu nemulțumiri clare și punctuale, dominate de inegalitate și de impresia (poate în multe cazuri adevărată), că alții mai lipsiți de merite, dacă nu chiar în afara legii, se descurcă mai bine și sunt premiați de societate, nu sancționați. Și atunci apare termenul de comparație, pe fiecare nemulțumire în parte, nu atât real, ci construit ca o vârstă de aur: pentru unii este comunismul, care dădea casă, locuri de muncă, nu tolera parazitismul și simula destul de bine meritocrația și egalitarismul (fiecare își alege ce îl interesează de aici, că nu ni se potrivesc toate tuturor); alții se îndreaptă spre epocile voievodale în care Domnii erau drepți, păstrau limba, tradiția, identitatea și religia și nu era nevoie nici de parlamente nici de sistem de justiție.
Desigur, aici se suprapune nostalgia cu apetența publicului nostru pentru un despotism luminat, mai degrabă decât pentru democrație autentică (lucru care, poate, e mai îngrijorător decât nostalgia descriptivă a comunismului).
Unii dintre adepții interpretărilor de mai sus consideră că teama de nostalgia comunismului este exagerată, tocmai pentru că au dezvrăjit această nostalgie. Chiar acceptând explicațiile sus menționate, valide și împreună și separat, dar și la un loc cu completarea pe care am făcut-o privind despotismul luminat (despre care putem detalia într-un material viitor), nu văd motive de liniște. Neonaziștii nu au apărut pentru că erau cunoscători perfecți și obiectivi ai fenomenului politic nazist. La fel, neocomuniștii nu sunt istorici perfecți ai comunismului. Apologeții vremurilor trecute nu le privesc rațional: unii le neagă crimele, alții le justifică, alții le glorifică. Până la urmă, nici când au apărut aceste ideologii, să nu vă imaginați că au fost urmate pentru că unii oameni le-au citit săptămâni întregi cărțile fondatoare și au ajuns în capul lor la concluzia filosofică a adevărului acestora. Nu. Oamenii urmează ideologii bizare pentru că așa fac alții, pentru că sunt atrași de vectorii charismatici de imagine ai acestora, pentru că așteptările lor au fost înșelate, pentru că au eșuat profesional sau personal, pentru că simt nevoia de apartenență, pentru că îi fascinează marile fenomene colective care vin la pachet cu senzația de putere și impunitate, pentru că se pot concentra pe un țap ispășitor, pentru că li se dă impresia că au un scop în viață etc.
Deci dacă tentația autoritară există și dacă oamenii îi găsesc și un reper istoric, avem o problemă. Că nemulțumitul respectiv, între timp radicalizat, nu a citit cu atenție toată literatura fondatoare a extremei drepte sau a extremei stângi, nu are nicio relevanță. Nu cititul e în discuție aici.
Poate ar fi util un studiu care să descrie operațional, nu grafic, nostalgia comunismului. Poate ceva mai sofisticat decât ce s-a făcut până acum, în așa fel încât să vedem clar cât este ideologie acolo și cât tentație autoritariană și mitul vârstei de aur. Este și o mică provocare intelectuală aici. Personalitatea autoritariană descrisă de Theodor Adorno s-ar putea să se așeze, în linii mari, peste toate formele ideologice radicale, nu doar peste fascism, cum a crezut, cel puțin inițial, autorul.