CJUE decide că pedeapsa de șapte ani pentru droguri nu justifică singură refuzul predării către România

Instanța din Amsterdam trebuie să aplice un test strict înainte de a refuza un mandat european de arestare din cauza unei pedepse considerate disproporționate. Dosarul privește introducerea în România a trei grame de canabis și a patru comprimate cu MDMA. Curtea de la Luxemburg nu rejudecă această condamnare și nu dispune ea însăși predarea.

O instanță din alt stat membru nu poate refuza predarea către România a unei persoane condamnate la șapte ani de închisoare pentru introducerea în țară a unor cantități mici de droguri doar pentru că apreciază pedeapsa ca fiind disproporționată. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit marți, 3 noiembrie 2026, că un asemenea refuz presupune dovezi privind deficiențe grave în legislația sau practica judiciară a statului emitent, împreună cu lipsa unei căi de atac efective. În cauza examinată, CJUE a constatat că dispozițiile române aplicabile permiteau individualizarea pedepsei și contestarea ei, astfel încât nu justificau refuzul pe acest temei.

Pe scurt

1. Cauza privește un mandat european emis pentru executarea unei condamnări definitive de șapte ani, legată de introducerea în România a trei grame de canabis și a patru comprimate care conțineau MDMA.

2. Diferența față de pedepsele mai blânde din alt stat, chiar foarte mare, nu permite singură refuzul predării. Instanța care execută mandatul nu poate rejudeca fondul condamnării române.

3. Refuzul pentru încălcarea proporționalității rămâne posibil în cazuri excepționale, după verificarea unor deficiențe sistemice, generale sau care afectează un grup identificabil, apoi a riscului concret pentru persoana vizată.

4. CJUE a reținut că legea română examinată permitea luarea în calcul a împrejurărilor faptei și reducerea pedepsei în anumite condiții. Persoana condamnată folosise apelul și recursul în casație.

5. Minimul de șapte ani discutat în hotărâre aparține legii aplicabile dosarului. Decizia nu anulează condamnarea, nu stabilește că orice pedeapsă de șapte ani este proporțională și nu reprezintă hotărârea finală de predare a instanței din Amsterdam.

Dosarul a ajuns la Luxemburg după ce Tribunalul din Amsterdam a fost chemat să decidă asupra unui mandat european de arestare emis de Judecătoria Constanța la 9 ianuarie 2024. Mandatul urmărea executarea pedepsei definitive de șapte ani pronunțate de Curtea de Apel Constanța la 20 decembrie 2023, într-un proces la care persoana condamnată, identificată prin inițialele DZ, fusese prezentă. Tagu este denumirea fictivă atribuită cauzei de CJUE, nu numele real al persoanei.

Potrivit faptelor prezentate în mandat și redate în hotărârea europeană, DZ și soția sa introduseseră în România trei grame de canabis și patru comprimate care conțineau MDMA. În fața instanței neerlandeze, DZ a afirmat că drogurile erau destinate consumului personal al soției sale, care le folosea pentru calmarea durerilor. Aceasta este explicația dată de persoana condamnată; hotărârea nu o transformă într-o constatare medicală. Tribunalul din Amsterdam a descris cantitățile drept mici și a arătat că nu exista intenția de a le trafica.

Diferența dintre sancțiunile din cele două țări a determinat întrebările adresate CJUE. Conform explicațiilor procuraturii neerlandeze la ședința Curții, introducerea în Țările de Jos a unor cantități de până la zece grame din categoria de droguri discutată ar fi fost sancționabilă cu una până la trei săptămâni de închisoare. În dosarul român, informațiile transmise autorităților neerlandeze indicau un minim de șapte ani la data săvârșirii faptei. Comparația descrie argumentele din această procedură, fără a stabili o pedeapsă unică pentru toate cazurile de droguri din Țările de Jos.

Instanța din Amsterdam nu identificase niciunul dintre motivele obișnuite de neexecutare a mandatului. Întrebarea era dacă diferența de severitate și posibilitățile limitate de reducere a pedepsei puteau totuși justifica refuzul, în numele dreptului la o sancțiune proporțională cu gravitatea infracțiunii, garantat de Carta drepturilor fundamentale a UE.

Marea Cameră a CJUE a pornit de la împărțirea responsabilităților în sistemul mandatului european de arestare. Instanțele statului în care s-a pronunțat condamnarea răspund în primul rând pentru respectarea drepturilor persoanei și pentru proporționalitatea pedepsei. Instanța din statul unde este găsită persoana decide asupra executării mandatului, însă cooperarea se bazează pe recunoașterea hotărârilor judiciare și pe încrederea reciprocă între state.

Această încredere nu înlătură protecția drepturilor fundamentale. Ea limitează însă situațiile în care o instanță poate controla felul în care justiția altui stat a soluționat un dosar. Posibila disproporție a unei pedepse nu figurează ca motiv distinct printre cazurile de refuz prevăzute expres de normele mandatului european. Dacă simpla susținere că pedeapsa este prea mare ar deschide o nouă examinare a condamnării, instanța de executare ar deveni o instanță generală de control al hotărârilor străine.

Pentru cazurile excepționale, Curtea aplică o verificare în două etape. Mai întâi, instanța care execută mandatul trebuie să dispună de informații obiective, fiabile, precise și actualizate despre deficiențe sistemice ori generale sau despre deficiențe care afectează un grup de persoane identificabil, din care face parte persoana solicitată. În materia proporționalității, legislația sau practica pe baza căreia s-a aplicat pedeapsa trebuie să încalce grav și vădit acest principiu, iar în statul emitent să nu existe o cale de atac efectivă pentru remedierea încălcării.

Un asemenea prag poate fi atins atunci când legea permite sancțiuni atât de disproporționate încât echivalează cu pedepse inumane sau degradante. Poate fi atins și când legea nu ține deloc seama de gravitatea infracțiunii și nu permite instanței să adapteze pedeapsa la împrejurările concrete, prin individualizare, reducerea sancțiunii sau, dacă este justificat juridic, schimbarea încadrării faptei. Existența unui minim de pedeapsă ridicat nu este, în sine, suficientă.

Numai după identificarea unor asemenea deficiențe se trece la a doua etapă, examinarea precisă a riscului real pentru persoana vizată. Cele două verificări nu pot fi confundate, iar analiza individuală nu poate înlocui lipsa dovezilor necesare primei etape. Standardul este cel al drepturilor garantate de UE, nu preferința statului de executare pentru o politică penală mai blândă.

Aplicând aceste repere, CJUE a arătat că minimul de șapte ani prevăzut de legea română examinată pentru introducerea drogurilor de mare risc nu constituie, prin el însuși, o pedeapsă inumană sau degradantă. În plus, instanța română putea lua în calcul scopul faptei, cantitatea de droguri și situația persoanei pentru individualizarea sancțiunii. Curtea a observat că pedeapsa fusese stabilită chiar la minimul aplicabil dosarului.

Judecătorii europeni au luat în considerare și posibilitatea reducerii sub acest minim prin circumstanțe atenuante sau alte împrejurări prevăzute de lege. Au amintit inclusiv posibilitatea schimbării încadrării juridice atunci când situația de fapt o permite, de exemplu dacă substanțele nu sunt droguri de mare risc. Aceasta nu înseamnă că drogurile din dosarul lui DZ au fost reclasificate ori că instanța neerlandeză poate decide o asemenea schimbare. Evaluarea probelor și a circumstanțelor atenuante din dosar aparținea instanței române.

CJUE nu a identificat nici indicii că persoana ar fi fost lipsită de căi de atac efective în România. Dimpotrivă, din dosarul european și din dezbateri reieșea că DZ contestase pedeapsa atât în apel, cât și prin recurs în casație. Pe această bază, Curtea a concluzionat că legislația română în discuție nu permite constatarea deficiențelor cerute pentru refuzul executării mandatului din motivul analizat.

Prin urmare, Curtea nu a mai examinat a doua etapă și nici întrebarea privind eventuale garanții pe care România le-ar putea oferi pentru a înlătura un risc de executare a unei pedepse disproporționate. Hotărârea nu stabilește că ar fi necesară o grațiere sau că o promisiune de revizuire a condamnării ar reprezenta condiția predării.

Limitele de pedeapsă citate în hotărâre trebuie citite în contextul temporal al cauzei. CJUE examinează versiunea Legii nr. 143/2000 aplicabilă dosarului, care prevedea trei până la zece ani pentru introducerea fără drept în țară a drogurilor de risc și șapte până la cincisprezece ani pentru drogurile de mare risc. Legea nr. 45/2023 a majorat aceste intervale la cinci până la cincisprezece ani, respectiv zece până la douăzeci de ani. Hotărârea europeană nu stabilește limitele actuale ale sancțiunilor din România și nu le modifică.

Nici normele europene pentru combaterea traficului de droguri nu impun pedepse identice în toate statele. Ele stabilesc cerințe minime și lasă loc unor opțiuni penale naționale diferite. Excluderea din domeniul acestor norme a anumitor fapte săvârșite exclusiv pentru consum propriu nu obligă statele să le dezincrimineze. Chiar și diferențe mari între sancțiuni nu dovedesc singure o încălcare a proporționalității care să blocheze un mandat european.

Efectul imediat al hotărârii Tagu este clarificarea regulilor pe care Tribunalul din Amsterdam trebuie să le aplice în procedura de predare. CJUE nu a anulat condamnarea română și nu a pronunțat ea însăși predarea lui DZ. În același timp, raționamentul său nu este o certificare că orice pedeapsă de șapte ani pentru droguri este proporțională. El stabilește condițiile stricte în care o instanță din alt stat poate refuza executarea unui mandat, fără a transforma cooperarea judiciară europeană într-o nouă judecată asupra fondului condamnării.

https://2eu.brussels/ro/news/cjue-stabileste-ca-pedeapsa-de-sapte-ani-pentru-droguri-nu-justifica-singura-refuzul-predarii-catre-romania