Curtea de Justiție Europeană respinge condiția de 10 ani de rezidență pentru accesul la venit minim în Italia

Judecătorii UE spun că beneficiarii de protecție internațională trebuie tratați egal cu cetățenii italieni când solicită prestații sociale de bază și măsuri de integrare profesională, iar condiția de rezidență impusă de Italia afectează în principal persoanele fără cetățenie italiană.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că Italia nu poate condiționa accesul beneficiarilor de protecție internațională la „venitul de cetățenie” de o rezidență de minimum 10 ani, deoarece cerința constituie discriminare indirectă interzisă de dreptul UE.

Pe scurt

Curtea de Justiție a decis că o condiție de rezidență de 10 ani pentru accesul la „venitul de cetățenie” din Italia discriminează indirect beneficiarii de protecție internațională.

Cazul privește un beneficiar de protecție subsidiară, rezident legal în Italia din 2011, căruia INPS i-a retras prestația socială după un control administrativ.

Curtea a stabilit că „venitul de cetățenie” este atât o măsură de acces la muncă, cât și o prestație socială de bază sub forma unui venit minim.

Judecătorii UE au considerat că cerința se aplică formal tuturor, dar afectează în principal persoanele care nu sunt cetățeni italieni.

Curtea a respins argumentul potrivit căruia costurile administrative și financiare pot justifica această diferență de tratament.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că o condiție de rezidență de 10 ani impusă de legislația italiană pentru accesul la „venitul de cetățenie” constituie discriminare indirectă împotriva beneficiarilor de protecție internațională.

Hotărârea a fost pronunțată în cauza C-747/22, într-un litigiu pornit de la cazul unui beneficiar de protecție subsidiară care locuia legal în Italia din 2011 și primea „venitul de cetățenie”, o prestație socială legată de măsuri de integrare profesională și socială.

Acordarea acestei prestații era condiționată de rezidența în Italia pentru cel puțin 10 ani, dintre care ultimii doi ani trebuiau să fie continui.

După un control administrativ, Istituto nazionale della previdenza sociale, INPS, a constatat că persoana respectivă nu îndeplinea această condiție. Instituția a oprit plata prestației și a cerut returnarea sumelor considerate plătite necuvenit.

Beneficiarul a contestat decizia în fața unei instanțe italiene, susținând că cerința unei rezidențe de 10 ani este discriminatorie indirect, deoarece este mai ușor de îndeplinit de cetățenii italieni decât de cetățenii străini.

INPS a susținut că venitul respectiv nu urmărea acoperirea unei nevoi primare, ci intra în domeniul politicii de ocupare și integrare, ceea ce ar justifica cerința unei legături reale cu Italia.

Instanța italiană a considerat că această condiție ar putea fi discriminatorie și disproporționată și a cerut Curții de Justiție să stabilească dacă este compatibilă cu dreptul Uniunii Europene.

Curtea a decis, mai întâi, că „venitul de cetățenie” are o dublă natură. El este o măsură de acces la ocuparea forței de muncă, supusă principiului egalității de tratament între beneficiarii de protecție internațională și cetățenii statului membru, și o prestație socială de bază, sub forma unui venit minim.

Această calificare este importantă deoarece dreptul UE garantează beneficiarilor de protecție internațională tratament egal cu cetățenii statului membru în domeniul accesului la măsuri de ocupare și la prestații sociale de bază.

Curtea a constatat că cerința de rezidență de 10 ani este aplicată în același mod cetățenilor italieni și beneficiarilor de protecție internațională. Totuși, în practică, ea afectează în principal persoanele care nu sunt cetățeni italieni.

Judecătorii au stabilit că această diferență de tratament constituie discriminare indirectă, în principiu interzisă de dreptul UE.

Curtea a analizat și justificarea prezentată de guvernul italian, potrivit căreia „venitul de cetățenie” implică costuri administrative și financiare semnificative, ceea ce ar permite limitarea prestației la persoanele bine integrate în comunitatea națională.

Judecătorii UE au respins acest argument. Curtea a arătat că acordarea unei prestații sociale generează aceleași costuri pentru instituția competentă indiferent dacă beneficiarul este cetățean al statului membru sau beneficiar de protecție internațională.

Curtea a mai precizat că, în privința accesului la măsuri de ocupare și la prestații sociale de bază, dreptul UE conferă beneficiarilor de protecție internațională un drept la tratament egal și nu permite statelor membre să introducă alte condiții sau limitări decât cele prevăzute de legislația europeană.

Judecătorii au subliniat că durata șederii pe teritoriul unui stat membru nu este prevăzută de dreptul UE ca criteriu pentru acordarea acestor beneficii beneficiarilor de protecție internațională.

Curtea a considerat, de asemenea, că impunerea unei condiții de rezidență de 10 ani contravine obiectivului dreptului UE de a asigura un nivel minim de prestații pentru beneficiarii de protecție internațională.

Statutul acestor persoane nu este, prin natura sa, permanent și poate fi revocat, ceea ce poate duce, în anumite cazuri, la returnarea persoanei în țara de origine. În acest context, o cerință de rezidență atât de lungă ar limita accesul la prestații concepute pentru acoperirea unor nevoi de bază și pentru integrare.

Hotărârea nu soluționează direct litigiul național. În cadrul unei trimiteri preliminare, Curtea de Justiție interpretează dreptul UE, iar instanța națională trebuie să soluționeze cauza conform acestei interpretări.

Decizia Curții este obligatorie și pentru alte instanțe naționale care ar judeca probleme similare privind accesul beneficiarilor de protecție internațională la prestații sociale de bază sau măsuri de integrare profesională.

Cauza se înscrie în aplicarea Directivei 2011/95/UE, care stabilește standardele pentru calificarea cetățenilor din țări terțe sau apatrizilor ca beneficiari ai protecției internaționale și definește conținutul protecției acordate.

Dreptul UE prevede că beneficiarii protecției internaționale trebuie să beneficieze de tratament egal cu cetățenii statului membru în ceea ce privește accesul la măsuri de ocupare și la anumite prestații sociale de bază.

În acest caz, Curtea a interpretat articolul 26 din directivă, referitor la accesul la ocuparea forței de muncă, și articolul 29, privind prestațiile sociale. „Venitul de cetățenie” italian a fost considerat relevant pentru ambele domenii, deoarece combină un venit minim cu obligația de participare la un program de integrare ocupațională și socială.

Hotărârea clarifică limitele în care statele membre pot condiționa accesul la prestații sociale pentru beneficiarii de protecție internațională. Statele pot organiza propriile sisteme de protecție socială, dar nu pot introduce condiții care afectează disproporționat străinii protejați de dreptul UE și care nu sunt prevăzute de cadrul european.

Decizia are relevanță mai largă pentru politicile naționale de sprijin social și integrare, în special atunci când prestațiile sunt legate atât de venit minim, cât și de participarea la măsuri de ocupare a forței de muncă.

https://2eu.brussels/ro/stiri/curtea-de-justitie-europeana-respinge-conditia-de-10-ani-de-rezidenta-pentru-accesul-la-venit-minim-in-italia