Andrei Pleșu, Dilema.ro: Aservirea Justiției – o fatalitate?

Regăsesc, uimit, un articol scris în mai 2004, pe o temă dezbătută aprig, la noi, de cîteva luni: tema Justiției. Avem de a face, așadar, cu încă o dovadă că, în țărișoara noastră, „actualitatea” tinde să fie o „boală veche”, chiar dacă „contextul” pare, uneori, schimbat. Recitind textul de mai jos, vom regăsi, poate, în oboseala noastră „democratică”, nevoia și energia unei reînnoiri.

Ziarele consemnează o declaraţie întristătoare a domnului Scheele, şeful Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti: un studiu preliminar realizat de Ministerul Justiţiei arată că 81% din magistraţii români socotesc independenţa sistemului judiciar drept iluzorie. Prima mea reacţie e mai curînd pozitivă: în primul rînd, decizia ministerului de resort de a realiza un studiu pe această temă mi se pare inteligentă şi onestă. A doua veste bună ar fi transparenţa: rezultatul studiului e grav, dar e, totuşi, făcut public. A treia veste bună este că 81% din magistraţi au o opinie critică despre sistemul în care lucrează. Şi dacă au o opinie critică, se cheamă că sînt oameni curajoşi şi lucizi. Dar după acest prim acces de bună-dispoziţie, a trebuit să constat că situaţiunea înclină spre colaps logic. Din două una: dacă 81% din magistraţi diagnostichează corect criza, atunci lucrurile nu sînt încă dramatice şi toată problema se reduce la restul de 19% care, tocmai pentru că sînt aserviţi, îşi proclamă, ipocrit, independenţa. Dacă însă şi cei 81% se simt aserviţi, atunci nu se înţelege în ce constă „independenţa” judecăţii lor. Te întrebi, cu alte cuvinte, de ce conştiinţa limpede a aservirii nu devine spontan premisa unei acţiuni de eliberare. Un analist exterior sistemului poate spune, la rece, că Justiţia merge prost. Dar e ciudat ca majoritatea celor care întruchipează sistemul să se plîngă de sistemul pe care îl întruchipează. Sistemul sînt ei! Utilizatorii de taxiuri pot declara, de pildă, că 81% din taximetrişti sînt beţi. Dar ar fi ridicol ca taximetriştii înşişi să denunţe faptul că sînt, în proporţie de 81%, beţi, ca şi cînd beţia ar fi o fatalitate, un microb inoculat breslei în chip misterios, de duşmănoase forţe străine. Nu te poţi plînge că eşti nedormit, refuzînd totodată să te duci la culcare. Or, exact aşa arată „autocritica” magistraţilor. Ei se comportă ca şi cum ar fi în afara comunităţii proprii, capabili să o analizeze clinic, fără menajamente, dar, în acelaşi timp, incapabili să o reformeze. Sub dictatură, magistraţii nu puteau fi independenţi, pentru că dictatura nu îngăduie independenţa nici unei instituţii. Dar acum? Acum e de vină legislaţia – spun unii. O legislaţie care nu protejează independenţa magistratului. N-o protejează, dar nici n-o interzice! Ce îl împiedică pe magistratul de azi să se poarte corect, în obedienţa strictă a legilor, liber de orice ingerinţă exterioară? Răspunsul nu poate fi decît melancolic: îl împiedică lipsa lui de curaj, vulnerabilitatea lui la presiunile politice, carierismul, inconsecvenţa morală, lipsa de energie, paloarea vocaţiei justiţiare, într-un cuvînt, propriile lui slăbiciuni şi demisii. Nu e convingătoare nici o lamentaţie asupra „limitelor obiective” ale independenţei. Formule de tipul: „Ce putem face?” sau „Dacă abuzăm de independenţă ne pierdem postul, salariul, şansele de promovare” etc. demonstrează tocmai mediocritatea justificărilor, preţul mic la care se autoevaluează cei în cauză. Mai multă verticalitate, un spirit de corp mai ţeapăn şi mai intens, refuzul sistematic al oricăror concesii ar fi condiţii suficiente pentru ameliorarea situaţiei. Dacă cei 81% care iau notă de penibila lor subordonare faţă de o birocraţie politică ilegitimă s-ar hotărî să adopte, de mîine, conduita unor oameni liberi şi responsabili, dacă, de mîine, profesioniştii domeniului ar sfida imixtiunea impură şi tupeul potentat, Justiţia autohtonă ar căpăta forţa şi prestigiul unei instituţii adevărate. Oricum, ea nu va putea juca la nesfîrşit rolul victimei inocente, al fecioarei pîngărite, pe care nimeni n-o înţelege, n-o apără şi n-o iubeşte.

Dincolo de toată amărăciunea circumstanţială sînt optimist. În cele cîteva împrejurări în care am fost tîrît prin tribunale, am fost plăcut surprins să văd ce mare este numărul magistraţilor tineri. Îmi pun în ei ultimele resurse de speranţă. Tinereţea nu se potriveşte deloc cu obedienţa prudentă şi nici cu calculul meschin şi interesat.

https://www.dilema.ro/situatiunea/aservirea-justitiei-o-fatalitate