Interdependențele și competivitatea Uniunii Europene

Anul 2025 a părut a fi străbătut de un iureș pentru toată lumea,dar cu deosebire pentru europenii din NATO și Uniunea Europeană.Primul val care a introdus un bulgăre de gheață a fost discursul vicepreședintelui american J.D.Vance,la Conferința de Securitate de la Munchen, rostogolit amețitor de dialogul Trump-Zelensky(28 febr.), la Casa Albă. A urmat reuniunea NATO de la Haga, în care însuși Președintele Trump a expus pretențiile SUA față de europeni,succedată de surprinzătoarea întâlnire Trump-Putin,din Alaska,un eveniment care a demonstrat existența unei schimbări radicale în modul de gândire și acțiune al politicii externe americane.Iar pornirea din Biroul Oval a unui tsunami al taxelor comerciale a bulversat toți aliații și partenerii Americii.Pentru a asista chiar din primele zile ale anului 2026 la două episoade care semănau cu unele producții hollyoodiene-capturarea președintelui Maduro(Venezuela) și încleștarea discursurilor transatlantice despre Groenlanda.Toate acestea au constituit un șoc pentru liderii europeni care nici nu au mai avut energia de a se raporta la crizele din Gaza și Iran.

Interdependențe

Încă de la origini,NATO și Comunitatea Europeană s-au bazat pe un pilon solid-sprijinul și ghidajul Statelor Unite ale Americii-atât pentru aspectele securității Vestului Europei cât și în ceea ce privește evoluția economico-socială,dar și politică a zonei.Senatorul John F.Kennedy,cu un an înainte de a ajunge la Casa Albă,a atras atenția colegilor din Senatul SUA că relațiile cu Vestul Europei ar trebui să evite adâncirea dependenței acestuia față de Washington,să se bazeze pe un “parteneriat creativ între egali”.În 4 iulie 1962,la Philadelphia,președintele Kennedy a lansat Declarația de Interdependență,un document strategic prin care îndemna la construcția unui “parteneriat mutual benefic” între SUA și Comunitățile Europene care avea două colonade:o Europă Unită și NATO.În viziunea sa,o Europă unită și puternică putea reprezenta cel mai valoros partener al Americii și dădea posibilitatea echilibrării sarcinilor financiare ale cheltuielilor cerute de Războiul Rece.Doar că un asemenea design de politică transatlantică a creat fricțiuni și la Washington,dar și în Europa(președintele francez Charles de Gaulle avea mereu în fața ochilor spectrul unei dominații americane pe continentul european,iar “parteneriatul egal” nu era bine văzut de industria americană,pe când strategii Pentagonului aveau rețineri față de inițiativa Parisului de a fi constituită o forță nucleară europeană de sine stătătoare).Astfel că retorica “strategiei păcii” a președintelui Kennedy a avut diferite tonalități,nuanțe în doctrinele de politică externă a următorilor titulari de la Casa Albă,până la actualul președinte Donald Trump.

Termenul interdependență a făcut carieră aparte în a doua jumătate a secolului trecut,după criza energetică globală din 1973 fiind asociat predilect raporturilor economice,comerciale,financiare regionale și internaționale.În privința interacțiunilor transatlantice remarcăm reținerea sistematică a Washington-ului,care a preferat mai mult rolul de hegemon,inclusiv după 1989,pe când Bruxelles-ul și principalele capitale europene au apreciat nedisimulat confortul oferit de umbrela de securitate americană și de regulile ordinii mondiale postbelice ale căror garanți erau ONU și Marile Puteri,în rândul dintâi situâandu-se tot SUA .Interdependența a fost frecvent utilizată în construcția europeană,iar după 1992 a definit principalele paliere de evoluție a Uniunii Europene,dar nu numai în edificarea Pieței Interne,ci și în conceperea celorlalte politici comune.Iar după operaționalizarea proiectului Euro a contribuit enorm la avansarea convergenței și integrării europene.Paradoxal,însă,liderii europeni,care au folosit interdependența pentru construcția internă a Uniunii Europene,nu au fost capabili să extragă avantaje maxime din gestionarea acesteia la scară planetară.Au continuat să asiste cum se adânceau dependențele față de SUA,iar în ultimele două decade s-au trezit și cu intensificarea lor față de China,pentru ca acum să constate că Uniunea Europeană are destul de multe și grave vulnerabilități datorate dependențelor în relațiile cu cele două Mari Puteri.

A trecut aproape o jumătate de secol de când doi cunoscuți autori în domeniul relațiilor internaționale, Keohane și Nye,au argumentat că în lume se manifestau “interdependențe complexe” și nu doar simple interdependențe,ceea ce necesita din partea actorilor internaționali o altfel de conduită în relațiile internaționale.Recomandarea lor era ca statele să abordeze interacțiunile între diferite tipuri de actori prin prisma Realpolitik-ului.Mai mult,ei avertizau că statele nu mai erau singurii actori ai sistemului internațional,desi mai păstrau un rol dominant.Iar puterea în sistem îngemăna componentele militare și economico-financiare,acestea contribuind și la stabilirea ierarhiilor în interacțiunile politicilor internaționale.Keohane și Nye întrevedeau că relațiile între state,împreună cu actorii non-guvernamentali, nu vor fi stabilite prin clasica raportare la putere ,ci prin “procese politice distinctive” în care sursele tradiționale de putere sunt transformate într-o altfel de putere,anume aceea de a controla rezultatele interacțiunilor din sistem.Adică un fel de “realism flexibil” ,concept care este tot mai prezent în discursurile liderilor semnificativi din zilele noastre.

Tema interdependențelor și dependențelor a inundat dezbaterea publică europeană din primele luni ale anului 2026,desigur și sub impulsul evenimentelor internaționale din ultimii ani și mai ales din 2025.Cu deosebit interes au fost însă așteptate două întruniri internaționale devenite deja tradiționale,organizate în două locuri emblematice europene.Între 19-23 ianuarie 2026 s-a desfășurat a 51-a ediție a Forumului Economic Mondial de la Davos,având ca vedetă politică pe inconfundabilul președinte american Donald Trump.Recenta reuniune de la Davos și-a îndreptat atenția asupra instabilității și crizelor globale,căutării unui nou model economic european și relațiilor cu SUA.Iar în zilele de 13-15 februarie 2026 s-a derulat a 62-a ediție a Conferinței pentru Securitate de la Munchen,una dintre cele mai prestigioase întruniri de oameni politici,lideri militari și economici care sunt preocupați de securitatea europenă și internațională.La reuniunea din acest an au participat zeci de șefi de state și de guverne,câteva sute de miniștri și numeroase delegații militare și din lumea afacerilor.Am reținut că între cele două date cronologice au avut loc întâlniri formale și informale lărgite sau restrânse ale liderilor Uniunii Europene care s-au raportat la sensurile conținutului dezbaterilor celor două reuniuni internaționale menționate.Cum era de așteptat,liderii europeni au adăugat la îngrijorările exprimate în discuțiile de la Davos și Munchen propriile teme urgente și grave.Între acestea s-au remarcat aspirațiile pentru refondarea Uniunii Europene și obținerea unui salt de competitivitate europeană care să permită Uniunii a performa în compania Statelor Unite ale Amercii și Chinei,actori internaționali care-și etalează deja avansul și competiția la nivel global.

Competitivitatea

Termenul “competitivitate” poate fi definit în multe feluri și nu am de gând să reiau aici o discuție conceptuală.Este ușor de constatat că cel mai frecvent se referă la competitivitate economiștii și managerii firmelor,ai marilor corporații și organizațiilor regionale/internaționale cu profil economico-financiar.Eu doar afirm că cele mai consistente opinii despre competitivitate conțin nu doar aspecte economice,îndeosebi asociate productivității,comerțului,prețurilor etc.,ci și abordări mail largi,relaționate nivelului și calității traiului cetățenilor,dezvoltării durabile,îmbunătățirii mediului natural,nivelului educațional și cultural.Îmbrăcat în limbajul pieței,termenul competitivitate desemnează și spiritul concurențial pe care-l dezvoltă companiile, dar și economiile naționale și regionale.

Liderii europeni actuali nu mai văd scurtându-se lista multiplelor crize cărora trebuie să le facă față și sunt nevoiți să tot refacă ierarhia priorității agendei de rezolvare a lor.Este regretabil că în loc să ne arate că au trecut cu succes de o criză sau alta,liderii noștri se află în postura de a ne avertiza că a apărut încă o situație de criză care urmează a se adăga și suprapune celorlalte stări cititce pe care declară că se tot străduiesc să le elimine.Iar în săptămânile și lunile din urmă am auzit tot mai des că Uniunea Europeană are încă o problemă majoră,aceea a competitivității.Și subiectul pare a fi atât de grav încât președintele Comisiei Europene a spus că e nevoie de o “terapie șoc” la nivelul întregii comunități europene.Mărturisesc că utilizarea acestei terminologii mi-a adus în memorie limbajul indicativ pe care-l foloseau,după 1989, Uniunea Europeană,câteva state vest-europene și organizații financiare internaționale în ceea ce privește concepțiile și metodele reformelor în statele postcomuniste.În mod sigur,statele din Europa Central-Sud-Estică membre ale UE ar avea învățăminte de oferit liderilor politici și eurobirocraților de la Bruxelles spunându-le ce să nu facă.Desigur,problema pentru toate statele membre este ce,cum,când,cu ce să facă reformele interne statale și cele necesitate de Uniunea Europeană!

Am scris destul de mult pe tema crizelor Uniunii Europene,după 2005,dar reprezentanții-propagandiști ai Bruxelles-ului au fost mereu atenți doar la foșnetul pădurilor carpatine,al valurilor pontice și nu am convingerea că acum doresc cu adevărat să se producă o schimbare fundamentală a Uniunii Europene.De ce acest scepticism?Pentru că după ce au oprit proiectul Tratatului Constituțional(2005) au tot promis să consulte cunoscătorii și cetățenii europeni despre calea europeană de evoluție și de fiecare dată au înăbușit nu doar inițiativele cetățenești,dar chiar și pe acelea care ei înșiși au fost presați să le lanseze.În 2009 am participat la un Consiliu UE pentru competitivitate în care se analizau și rezultatele Agendei Lisabona,un program asumat chiar de Comisia Europeană pentru a da Uniunii Europene un impuls de competitivitate în vederea participării benefice la competiția globală care se întețea tot mai mult.Îndeosebi reprezentanți din vechile state membre solicitau Comisiei să vină cu inițiative care să îngrădească intrarea pe Piața Internă a unor mari corporații americane,japoneze etc.Comisarul european Gunther Verheugen ,responsabil de politicile industriale și antreprenoriat, a fost siderat de sugestiile protecționiste susținute de state dezvoltate europene.Răspunsul lui a fost că pentru ca economia și industria europeană să devină competitive nu se putea apela la bariere administrative,fiind necesar ca statele europene să coopereze investițional pentru constituirea și susținerea unor “campioni europeni” care să fie capabili a face față corporațiilor gen Microsoft,Apple etc. prin competiție de piață liberă.Îndoiala câtorva state la propunerea comisarului Verheugen a primit o replică exemplificatoare,acesta prezentând cazul de succes al companiei aeronautice europene Airbus,un campion care concura la scară globală cu Boening,deci într-un domeniu industrial de vârf.Evident,toate statele membre au trebuit să recunoască justețea soluției Verheugen,dar în loc să se procedeze în consecință comisarul european menționat a fost ținta unui atac josnic din partea unor așa-zise forțe „civice” neprecizate,dar despre care se bănuia că ar fi exprimat anumite interese corporatiste,dirijate politic și chiar din interiorul Comisiei.

Am relatat acest episod al dezbaterilor despre competitivitatea europeană pentru că,după un deceniu și jumătate,subiectul a fost readus pe agenda instituțiilor europene de doi foști premieri italieni,Draghi și Letta,primul deținând și demnitatea de lider al Băncii Centrale Europene chiar în perioada severei crize financiar-economice din anii 2008-2012.A fost o presiune enormă asupra conducerilor Comisiei Europene și Consiliului European pentru ca propunerile Draghi-Letta de reformare structurală a Uniunii Europene,a Pieței Interne să fie acceptate și pornite.Un timp apreciabil liderii europenii au tot declarat că sunt de acord cu proiecțiile celor doi foști demnitari europeni,la care pot fi adăugate și alte rapoarte-programe de reformă,dar Comisia Europeană a întârziat să inițieze legislația adecvată,de cele mai multe ori acuzând temporizări din cauza atitudinii statelor membre.Pentru ca acum însăși șefa Comisiei Europene să proclame nevoia unei „terapii șoc” pentru reformarea Uniunii Europene,argumentând cu decalajele europene de competitivitate economică și tehnologică și scleroza decizională a instituțiilor europene.Nu de puține ori,criticii leadership-ului european au asemănat economia europeană cu un „uriaș având picioarele de lut”,deși Uniunea Europeană mai deține un procent apreciabil din comerțul internațional,prevăzându-se că în timp relativ scurt nu va mai putea face față concurenței de piață a altor actori statali sau/și regionali cu avantaje competitive deja vizibile.Iar alteori proiecția Uniunii Europene este cu aceea a unui muzeu,din cauza pierderii de progrese în ariile cercetării,inovării și tehnologiilor înaintate.Aceasta în contextul în care cercetarea,inovarea și tehnologiile sunt între cele mai dinamice impulsuri ale competitivității,iar acum când se evocă atât de mult geopolitica,se afirmă că dotarea tehnologică a industriilor,sectorului apărării etc. contribuie la diferențierile de putere a statelor și corporațiilor în sistemul internațional.

Pe scurt,ceea ce s-a reproșat în materie de competitivitate liderilor Uniunii Europene este că mai mult au vorbit decât au înfăptuit!

Viziune, plan, programe

Cum se explică această gravitate a situației constatate,în sfârșit, chiar și de liderii europeni?Simplu:acum văd și ei ceea ce observă întreaga lume,adică o inadecvare crescândă a Uniunii Europene la realitățile contemporane.Aceasta cu toate că Uniunea a fost o poveste de succes timp de câteva decenii și există un vast potențial de dezvoltare în toate planurile.Am mai spus de nenumărate ori, și mulți lideri din București și Bruxelles s-au simțit șifonați,că ceea ce a lipsit în ultimul sfert de veac a fost un leadership european cu viziune realistă asupra procesului integrării europene,dar și o determinare sinceră de a duce corabia Uniunii pe valurile învolburate ale schimbărilor internaționale care s-au agitat și mai mult după 2001.Stând de vorbă cu liderii europeni prezenți la recenta Conferință de Securitate de la Munchen,inclusiv cu șefi de state și de guverne,președintele lui Atlantic Council,dl.Fred Kempe,a sintetizat foarte bine spaimele europenilor care-i obligă la o „terapie de șoc”:”Rusia amenință securitatea” Uniunii Europene,”China îi amenință economia” și Statele Unite ale Americii sunt percepute ca un „partener nesigur”.

Acum este important să învățăm din lecțiile trecutului și să-l lăsăm în seama studiului istoricilor,iar noi să ne concentrăm asupra ceea ce e de făcut.Încă tot nu există o viziune de evoluție a Uniunii Europene agreată de statele membre și instituțiile europene,dar cel puțin există fragmente de gândire prospectivă care pot fi cuprinse într-un plan coerent de reformare a Uniunii.Personal,apreciez preocuparea și insistența cu care dl.Mario Draghi a lansat analize prospective și m-a convins că are o abordare constructivă și pentru durata medie și lungă.Poate că la Bruxelles și în unele capitale europene demersul d-lui Draghi e văzut ca vizând o postură de viitor lider al Uniunii Europene,ceea ce eu consider că e binevenită în peisajul de la Bruxelles care mai mult simulează o competiție partidist-nomenclaturistă,iar în multe state membre există percepția că trimiterea unor personaje la instituțiile europene este pentru scoaterea din jocul politic intern.

Mario Draghi susține că e nevoie de fondarea unei noi Europe,tocmai datorită analizelor globale despre interdependențe și competitivitate într-o nouă ordine internațională.El este de părere că vechea ordine internațională nu-și trage obștescul sfârșit pentru că nu a fost bună,ci din cauza modului cum Marile Puteri s-au comportat de la intrarea în mileniul al treilea.Ceea ce face ca în următoarea etapă actorii internaționali, deci și Uniunea Europeană,să se adapteze la contextualitatea haosului,dar un pericol real poate apărea din ceea ce va urma în procesul de impunere a unui sistem internațional diferit.În conjunctura care vine,dl.Draghi vede Uniunea amenințată de grave riscuri,de o eventuală subordonare și chiar dezindustrializare,la care se adaugă incapacitatea de a-și susține eficient interesele și valorile.Iar luate individual,multe state membre nu ar fi capabile să facă față noilor condiții regionale și globale,ceea ce ar trebui să le îndemne a presa asupra reformării Pieței Interne,politicii monetare,comerțului,concurenței etc.Doar că vechea metodă a coordonării,chiar cu ton confederal,nu va mai putea produce putere pentru Uniunea Europană ca să ofere cetățenilor prosperitate și apărare.Este adevărat că în ultima vreme s-a făcut apel la solidaritatea statelor membre și la acțiune colectivă pentru realizarea anumitor obiective comune presante.Dar,spune Draghi,astfel de abordări nu vor putea răspunde atitudinilor și tipurilor de interacțiuni pe care le vor iniția China și Statele Unite care-și întăresc puterea în sistemul internațional printr-o dezvoltare accelerată pe anumite trasee ale competitivității,unde Uniunea este destul de întârziată, și prin crearea unor parteneriate regionale și globale în care asimetria interdependențelor poate deveni dominatoare.

Soluția fostului președinte al Băncii Centrale Europene este de intensificare a integrării europene,bazată pe voința comună și accesul mutual la beneficii a statelor membre și cetățenilor europeni.Propunerea sa este să se decidă pentru o formulă de „federalism pragmatic”,adică să fie întreprinși rapid pașii care sunt posibili în circumstanțele actuale,de către statele membre care doresc o intensificare a integrării europene și să se înceapă cu domeniile care se pretează și necesită un progres accelerat.Doar dacă instituțiile europene și procesul decizional european vor fi reformate cu adevărat,Uniunea Europeană va putea proiecta putere reală în mediul internațional.Desigur,Mario Draghi este conștient că propunerea lui va întâmpina rezistență din partea celor care se opun organizării Uniunii Europene pe principii federaliste,dar atrage atenția că direcția în care se mișcă Uniunea este tocmai aceasta,doar că,adaug eu,este obturată de ipocrizia politicienilor din statele membre,de lipsa de curaj și incapacitatea altora de a construi și aplica strategii de evoluție pentru durată lungă.În orice caz,cei care se ascund în spatele independentismului,suveranismului și chiar interguvernamentalismului vechi vor constata curând că nu-i va putea apăra nici geografia și cu atât mai puțin performanțele lor economice în navigarea singulară pe valurile viitorului sistem internațional, nu vor avea resursele necesare să facă față vulnerabilităților de tot felul pe care le vor întâlni.

Am să aduc în atenție și opinia altui finanțist internațional de marcă,a d-nei Kristalina Georgieva,Director general al Fondului Monetar Internațional și fost comisar european pentru buget,tot în vremea marii crize mondiale financiar-economice.La începutul lunii februarie a.c.,d-na Georgieva a prezentat Colegiului comisarilor europeni o analiză a situației economico-sociale prezente a Uniunii Europene,dar a imprimat dialogului și un ton pozitiv,optimist pe care eu l-am apreciat foarte mult.Directoare generală a F.M.I a atras atenția asupra faptului că procesul convergenței europene bătea pasul pe loc din cauza unor factori externi și interni.În prima categorie a înscris prelungitul conflict din Est,care va avea urmări costisitoare de durată și tulburările fluxurilor comerciale și monetare internaționale,cauzate de politicile chineză și americană.În acest context,d-na Georgieva a arătat că în viitoarele evoluții economico-financiare internaționale,mărimea economiei va conta foarte mult,productivitatea va avea un cuvânt greu de spus,îndeosebi în contextul dezvoltării tehnologiei,la care se va adăuga dimensiunea și puterea corporațiilor care sunt deja actori semnificativi ai sistemului internațional.Din cea de-a doua categorie,demnitarul F.M.I a menționat calitatea și funcționalitatea Pieței Unice,cu celebrele libertăți fundamentale,și maniera în care economiile naționale se vor raporta la Piața Internă și șocurile regionale și globale.D-na Georgieva a expus și soluții practice pentru remedierea situației economice a Uniunii Europene,insistând mai mult asupra reformei piețelor financiare europene și piețelor de capital,accentuând asupra nevoii imperioase de creare a unor sisteme proprii unificate și orientate spre performanță,dar și de simplicare și debirocratizare legislativ-procedurală.În trei arii importante,șefa F.M.I. a arătat slăbiciunile Uniunii Europene și a propus soluții:1)în privința Pieței Unice trebuie să se decidă rapid reformarea,ceea ce înseamnă ca instituțiile europene și statele membre să se pună de acord asupra soluțiilor pentru ca,imediat și consecvent,să se treacă la aplicarea deciziilor adoptate;2)pentru ca deciziile să fie eficiente,într-o epocă a transformărilor deosebit de accelerate,să fie propusă o dată limită până când vor fi rezolvate temele critice ale reformei Pieței Unice,dar nu dincolo de 2028;3)să fie schimbată imaginea Uniunii Europene din aceea de “putere reglementatoare” în una de „nou lider global în eficientizare și modernizare”.

De la vorbe la fapte

Presiunea conjuncturii europene și internaționale din 2025 și prima parte a acestui an,reconfigurarea statutului de Mare Putere în sistemul internațional,ca și intervențiile unor personalități cunoscute dinafara instituționalului comunitar de la Bruxelles pare că au dinamizat decidenții politici ai instituțiilor europene și din mai multe state membre ale Uniunii Europene să intensifice integrarea europeană.Încă din a doua jumătate a anului trecut au apărut semnale dinspre unele capitale europene că statele din zona Benelux vor propune un proiect de cooperare intensificată,așa cum deja Tratatul European prevede.Și președintele Băncii Centrale Europene,d-na Christine Lagarde,s-a exprimat la modul imperativ,spunând că liderii europeni nu mai pot tergiversa reformarea Uniunii Europene.Din postura în care se află,șefa BCE a indicat cinci măsuri care ar trebui să fie incluse în viziunea de transformare a Uniunii:crearea unei uniuni a economiilor și investițiilor,evoluția proiectului unui Euro digital,dezvoltarea Pieței Unice,încurajarea cercetării și inovării,eficientizarea cadrului instituțional comunitar.Politico(12 februarie 2026) a avut chiar temeritatea să titreze că „după ani de rezistență,în sfârșit liderii spun că Uniunii Europene îi va fi imprimată o viteză diferită”.Sentimentul de urgență în acțiune l-am detectat în majoritatea declarațiilor liderilor europeni,la începutul acestui an,întruniți în reuniuni formale și informale(cineva le-a numit întâlniri pentru „terapie de grup”).Iar peședintele Comisiei Europene,d-na Ursula von der Leyen,a promis să prezinte cât mai repede o strategie despre „O Europă,o Piață”,însoțită de o foaie de parcurs și un plan de acțiune.Mai mult,d-na VDL a menționat că își propune ca toate obiectivele respectivei strategii să fie realizate până la sfârșitul anului 2027.Ceea ce trebuie să notăm,căci sună bine!Iar în prima parte a lunii februarie 2026,mai mulți demnitari importanți din state membre dezvoltate au anunțat intenția de a constitui o zonă de cooperare intensificată,incluzând 9 state,dar la care ar mai putea adera și alte state membre doritoare. Firește,principalul obiectiva al acestei inițiative este de a spori competitivitatea Uniunii Europene care ar urma să aibă un soi de vârf de lance capabil să interacționeze concurențial cu Statele Unite și China.Nu în ultimul rând,liderii europeni par a fi convinși acum de nevoia și utilitatea creerii unor “campioni europeni”, așa cum sugeraseră Gunther Verheugen,care să acopere competiția corporatistă globală.

Pentru a demonstra că membrii Uniunii Europene nu-și continuă “vacanța din Istorie”,cum spunea la Munchen cancelarul Merz,în preambulul reuniunii Eurogrup,din 16 februarie 2026,deci în ziua următoare încheierii Conferinței pentru Securitate de la Munchen,așa-numitul grup E6,cel cu inițiativa cooperării intensificate,la care s-au mai adăugat câteva state dezvoltate,inclusiv Polonia,au organizat o întâlnire în care și-au reafirmat dorința de a trece cât mai repede la acțiune,cu scopul de a impulsiona competitivitatea ariei, a-și integra mai mult piețele de capital,a fortifica fluxurile comerciale și de minerale critice,a eficientiza reglementările comunitare etc.Germania și Franța s-au aflat în avangarda acestui nou impuls integraționist care a generat destule semne de întrebare și uneori îngrijorări.Pentru a dovedi că noua formulă E6 nu va incomoda deciziile Eurogrupului,întrucât Euro va deveni platforma monetară de bază a noii întreprinderi, vicecancelarul german Lars Klingbeil și-a asigurat colegii din Eurogrup că platforma recent constituită va fi transparentă și nu va crea probleme altor formate ministeriale din Uniunea Europeană(ex.Ecofin).Noul președinte al Eurogrup,dl.Kyriakos Pierrakakis, a apreciat că această asociere a celor mai dezvoltate state din Uniunea Europeană poate avea un „potențial pozitiv” și va fi un „catalizator al convergenței” celorlalte state membre ale Uniunii.Dinspre unele state mici și mijlocii s-au exprimat îndoieli și îngrijorări față de această inițiativă,fiind repuse pe tapet spaimele „Europei cu două viteze”.De ex.,reprezentantul irlandez în Eurogrup,ministrul Simon Harris,considera că ar fi mai bine dacă toate statele Uniunii s-ar afla pe aceeași platformă a domeniilor în care pot ajunge la formularea unor interese comune.Alte oțiuni statale speră că această grupare E6 va avea o temporalitate provizorie,dar reprezentanții Germaniei au refuzat să comenteze această opinie,pe când ministrul francez Roland Lescure a afirmat răspicat faptul că noua inițiativă e decisă a progresa pe calea competitivității și întăririi capacității de a face față oricărui mediu internațional,așa cum au convenit liderii europeni într-o recentă întrunire de la castelul Alden Biesen(Belgia) ,și că e nevoie de o evoluție cât mai rapidă în această direcție.

Și România?!

După cum se observă,statele membre ale Uniunii Europene mai dezvoltate și având un grad mai ridicat de integrare au hotărât să facă un pas înainte pentru avansarea competitivității europene și internaționale,să gestioneze mai echilibrat interdependențele globale pentru a obține rezultate pozitive în domeniul economiei și apărării.Liderii României,după aderarea la Uniunea Europeană,au ezitat(ca să mă exprim elegant!) să strategizeze integrarea europeană a țării,lăsând fenomenul la simpla contagiune cu Piața Internă și unele accente imperative ale Comisiei Europene.A trecut peste un deceniu și jumătate până când țara noastră a reușit să intre în Spațiul Schengen,iar criteriile Zonei Euro pare că au fost puse într-o așteptare nedeterminată.Nici în materie de politici comune,Bucureștiul nu a fost un partener activ și credibil,mai degrabă arătându-și interesul doar pentru porția care-i revenea din bugetul european.Dar nici aici nu s-a străduit să-și dezvolte capacitatea administrativă și de programare,nereușind să investească eficient finanțările venite de la Bruxelles,considerând că decalajele de dezvoltare ale țării vor putea fi reduse „prin noi înșine”.De aceea,de exemplu,programul Anghel Saligny,bazat pe resursa bugetară internă,a fost preferat de autoritățile locale programelor susținute prin investițiile de la UE.Și pentru că tot se amintește de cazul Poloniei,țară invitată la G-20 și la E6,e necesar să subliniem că în primul exercițiu bugetar europena în Polonia au fost construiți peste 2000 de km autostradă,pe când România abia se apropie de jumătatea acestei realizări,dar în trei exerciții financiare multianuale europene.Ceea ce spune mult,dar nu numai cantitativ,ci cu deosebire în ceea ce privește calitatea guvernării țării.

După recentele mișcări transformative din Uniunea Europeană,mulți comentatori și politicieni români au început iarăși văicărelile despre “abandonarea” României în porțiunea a doua a Uniunii(apropo de “Uniunea Europeană cu două viteze”).Și abia am aderat la Uniune de aproape două decenii!Pentru corecta informare a cetățenilor români,liderii noștri ar trebui să spună că nu suntem în al doilea cerc,ci în al treilea.Primele două cercuri fiind ocupate de membrii Zonei Euro(Eurogrup)!Așa că,dacă nu dorim să intrăm într-un nou vârtej de sporire a nivelului decalajului de dezvoltare,chiar în interiorul Uniunii Europene,ar fi cazul să ne antrenăm într-o muncă intensă și eficace de recuperare a ritmului și nivelului competitivității europene,să insistăm a intensifica deodată integrarea orizontală și cea verticală și să ne circumscriem valoric în gestionarea interdependențelor la nivel european și global,atât în materie de evoluție economico-socială cât și apărarea teritoriului național și a spațiului UE-NATO.

La un moment dat,în discursul politic de frunte din țară s-a spus că nu trebuie să ne fie teamă de ceea ce se întâmplă în Uniunea Europeană,făcându-se referire tot la formatul “Europei cu două viteze”.Aceasta în condițiile în care România evoluează pe traseul integrării europene,cum se afirmă adesea,cu frâna trasă.În fapt,eu cred că liderii noștri încep a avea rău la viteza recent preconizată a integrării europene!Iar în ceea ce mă privește,eu nu am nicio teamă de ceea ce se întâmplă în Uniunea Europeană,fiind dealtfel un critic al încetinelii cu care s-a mișcat Uniunea în ultimul pătrar de veac.Dacă am un sentiment de neliniște,acela este dat de o mică urmă de îndoială că actualii lideri europeni își vor respecta promisiunea de a reforma rapid construcția europeană.Sper ca această trăire să-mi fie eliminată de acțiunile lor viitoare pozitive și accelerate.În schimb,am o îngrijorare serioasă că liderii de azi ai României înțeleg ce se întâmplă în Uniunea Europeană și mai ales că au voința,determinarea și știința să realizeze ceea ce trebuie făcut în țara noastră pentru a ne circumscrie și noi cât mai repede sensurilor și direcțiilor de evoluție a Uniunii Europene.Iar aici speranța mea este cea mai intensă și mai arzătoare,dorind României și cetățenilor ei să facă integrarea europeană la ei acasă,să nu mai bată pe la porți străine pentru a fi acceptați individual în procesul integrării dezvoltat de cele mai înaintate state membre ale Uniunii.