Andrei Pleșu, Dilema.ro: Cum se ratează o dezbatere

Ori de cîte ori asist la dezbaterile organizate de televiziunile autohtone, îmi amintesc de lecția despre partenerii „nedialogabili”, pe care, cu ani în urmă, a oferit-o cîtorva prieteni mai tineri un mare gînditor ignorat pe piața noastră de idei: Alexandru Dragomir. Ideea lui era că, în anumite condiții, în ciuda tuturor aparențelor, schimbul de replici între doi sau mai mulți parteneri de discuție nu se încadrează în categoria „dialog”. De pildă, spunea dl Dragomir, dialogul nu e posibil (și nici util) cînd stau față-n față oameni „de convingeri”. Omul „de convingeri” e, în principiu, inapt (și nedoritor) să și le negocieze. Nu vine spre ceilalți pentru a se lăsa convertit, ci pentru a-i converti. Nu vine la o „împreună cercetare”, ci la un război care trebuie cîștigat. Și pleacă de la masă așa cum a venit. Pe scurt, sînt „nedialogabili”...

1) Sînt nedialogabili cei care intră în dialog cu singura preocupare să pară mai inteligenți decît restul convorbitorilor. Vor, pur și simplu, să arate că sînt deștepți, mai deștepți decît ceilalți, cei mai deștepți. Nu au convingeri, nu au reguli. Au doar cultul propriei excelențe (mascînd, uneori, un complex de inferioritate...). E, între altele, cazul multor forumiști, care se bagă în seamă pe orice temă, cu singurul țel de a fi băgați în seamă. „A face pe deșteptul” e una din cele mai răspîndite forme ale prostiei.

2) Sînt nedialogabili cei care au decis să fie mereu „cool”, mereu de partea „bună” a baricadei. Reprezentanți ai ultimei mode ideologice, întruchipări ale „noului” absolut (în contrast cu inerțiile „reacționarilor”), oameni „luminați”, veniți, în mijlocul nostru, dinspre viitor.

3) Sînt nedialogabili militanții. Treaba lor e să-și ducă „sarcina” pînă la capăt, adică pînă în pînzele albe. Nu au de aflat ceva în urma dialogului, au doar de impus un mesaj infailibil, glorios, mesajul partizanatului propriu. Sînt fideli „cauzei”, opțiunii lor de partid, nu adevărului, nu semenilor lor, ci unui „ideal”, în genere neînțeles de restul lumii.

4) Sînt nedialogabili cei care, căutîndu-și un sens de viață și nereușind să îl identifice, îmbrățișează orice „crez” care le-ar putea locui (și camufla) vidul existențial. Cunosc mulți „combatanți” care aleg activismul, „angajarea”, fiindcă altfel nu au identitate. Ei nu sînt ei. Sînt „tabăra” de care se lipesc pentru a se justifica. Răzmerița și propaganda trendy ca erzaț de destin.

5) Sînt nedialogabili cei lacomi de glorie. Vor să aibă succes, vor să-și confecționeze un portret public, să joace un „rol”, care să-i aducă în luminile rampei. Or, o cale sigură spre un asemenea scop este să devii „exponent”: ești ăla cu drepturile omului, cu apărarea homosexualilor de persecuția generală, sau, dimpotrivă, cu salvgardarea valorilor „tradiționale”, cu dacii, cu patria, cu strămoșii. Parazitezi pe o gesticulație gata făcută, pe o „opțiune” cu priză la un anumit public.

Trebuie spus că, de obicei, în mai toate categoriile rapid enumerate mai sus se găsesc și inși care ajung să creadă autentic în ceea ce, la început, era o alegere „strategică”. Nu au convingeri, dar cred că au, nu au argumente, dar cred că au, nu au un chip, dar cred că îl au. Pe scurt, în căutarea „personalității”, ei sfîrșesc prin a-și destructura „persoana”, devin fantoșele unui proiect străin de esența lor reală. Sînt o „schemă”, un angrenaj de vorbe și atitudini previzibile.

Cititorul se va întreba, frustrat, cum rămîne, totuși, cu modificarea Constituției. Care e părerea mea? Sînt cu „progresul” sau cu „tradiția”? Prin fire și amplasament intelectual sînt mai degrabă cu tradiția. Dar resping sincer orice reglementare de natură să schimonosească dreptul individului la o viață privată liberă de orice constrîngeri și prejudecăți (cîtă vreme, firește, nu sînt afectate drepturile și libertățile altora). Înclin să cred că asistăm, mai curînd, la o luptă simbolică, al cărei rezultat nu va modifica decisiv nici conviețuirea cuplurilor gay (mai ales dacă se va consolida o legislație a „parteneriatului”), nici deprinderile cuplurilor heterosexuale. Recunosc că am o problemă cu adopția copiilor în familiile gay. Instituția maternității nu există de ieri, de azi. Ea ține de alcătuirea originară a omului și implică un conglomerat de afecte, valori și semnificații imposibil de anulat printr-un discurs de moment despre „alteritate”, „toleranță”, „orientare” privată. Nu-mi intră în cap că un copil poate crește ca lumea fără prezența feminină a mamei sau spunînd „mamă” unui domn... Știu că, afirmînd asta, mă fac antipatic preopinenților mei, mai „branșați” decît mine la corectitudinea politică. Dar și aici am o mică nedumerire. Cum se face că partizanii „diferenței” legitime, ai democrației nediscriminatorii, ai dreptului la opinie și la autodefinire nepoluate de dogmatism totalitar îmi interzic să fiu, eventual, de altă părere decît ei? De unde știu ei că adevărul și dreptatea sînt, necondiționat, definitiv și irevocabil, de partea lor? Că dacă nu zic ca ei în toate cele sînt într-o gravă eroare? Bun. Și dacă sînt, cu adevărat, în eroare, la ce să mă aștept? Stigmat? Oprobriu public? Arestare? Păi, nu tocmai cu astea ne luptăm?

https://www.dilema.ro/situatiunea/cum-se-rateaza-o-dezbatere