Deficitul de încredere se măsoară doar în democrații

După cum ați văzut, INSCOP a tot publicat, ca de obicei, datele cele mai recente privind încrederea în instituții. Din 2013, de când suntem pe piața sondajelor din România, am măsurat regulat scalele de încredere în instituții, făcând, la vremea aceea, chiar și o mică inovație – și anume prezentând respondenților aceste scale în trei liste distincte, una pentru instituții internaționale, alta pentru instituții politice interne (cele mai greu încercate de opinia publică, desigur), alta pentru instituții interne non-politice. Nu pare mare lucru, dar astfel am asigurat necontaminarea, să îi spunem așa, de la o categorie la alta.

După ani întregi de măsurat, scris și vorbit despre încredere în instituții ca indicator social, ai putea crede că nu mai este mare lucru de spus, decât să constatăm cum se mișcă statisticile respective și să le corelăm cu contextul imediat pentru că, nu-i așa, opinia publică are memorie scurtă, e dominată de emoții și uită că trece regulat prin situații similare.

S-a scris mult în științele sociale despre erodarea încrederii în democrațiile avansate și, la fel de mult, despre același fenomen raportat la democrațiile mai tinere, de exemplu, cele est-europene, postcomuniste. Din start, o problemă este că tradiția sociologică măsoară de ani buni deficitul de încredere în instituțiile democratice, în ambele cadre menționate mai sus, dar despre o măsurătoare serioasă a încrederii în instituții în state autoritare sau mai rău, în care instituția opiniei publice nu funcționează, nu avem ce vorbi. Deci lipsește termenul de comparație. E ușor să se erodeze încrederea în instituții într-un regim democratic, în care se poate vorbi liber despre asemenea subiecte. Mai greu de atins o asemenea temă în alte tipuri de regim politic.

Desigur, în lumea occidentală putem face comparații pentru indicatorii de încredere în diferite perioade. Dar, deși evident din punct de vedere comparativ, acest deficit de încredere despre care tot vorbim trebuie interpretat și în contextul despre care am discutat mai sus. Nemulțumirile, plictiseala, raportarea nostalgică la trecutul de aur și la tinerețe, așteptările tot mai mari, disconfortul propriilor alegeri sunt libere să se manifeste în democrații, mai greu de găsit public în afara cadrului politic al acestora. Oamenii văd constant cum s-a înrăit lumea. Văd cum s-a înrăit lumea sau văd pur și simplu cum lucruri și tragedii ascunse până acum au devenit mai vizibile?

Războiul rece a pus față în față lumea liberă, așa cum era ea, și lagărul comunist. Paradoxul a fost acela că lupta a fost câștigată de lumea liberă, mai permeabilă, mai transparentă și mai adaptabilă, deși mai puțin securizată. Lumea totalitară, obsedată de control și de securitate, a eșuat atunci. Iar publicul acesteia din urmă, deși expus la  o propagandă totală și format mental într-un mediu complet ostil libertății, și-a dorit modelul occidental, chiar fără să înțeleagă prea bine cum funcționa acesta. Apoi, 20-30 de ani de acces virtualmente neîngrădit la informare și contexte de comunicare, fie a erodat în continuare încrederea în instituțiile democratice, fie, în estul european post-război rece, nu a reușit să faciliteze maturizarea acestei încrederi. Cazul României, de exemplu: cum am spus de atâtea ori, nu pur și simplu faptul că parlamentul și partidele sunt cel mai prost văzute instituții în opinia publică este problema, ci faptul că acestea două, cel mai puternic afectate de neîncredere, sunt tocmai baza democrației reprezentative. Ele sunt baza alegerilor într-un sistem democratic: nu Biserica, nu armata, nu poliția, nu guvernul (toate având cote de încredere deasupra parlamentului și partidelor în sondaje).

Putem continua să vorbim despre deficitul de încredere, dar când a avut această încredere constant valori pozitive? Trebuie să regândim democrația? Poate. Trebuie să ne regândim așteptările privind democrația? Sigur.