Criza însăși împiedică soluția

„Era pieței” ne-a oferit o prosperitate fără precedent în timpul lungii păci pe care este evident că nu am fost învățați să o prețuim îndeajuns. Dar pacea s-a încheiat.

Timp de decenii, proiectul european a fost clădit pe această credință elegantă, ce azi poate părea naivă, anume că piața în simplitatea ei va putea satisface cele mai presante pofte ale oamenilor și industriilor. De la nodurile gazeifere liberalizate din Țările de Jos până la logistica impecabilă a combustibilului pentru aviație, piața a fost arbitrul suprem al eficienței, profitabilității și bunăstării. Însă acea eră pare că a ajuns la un brutal sfârșit structural, sub umbra Strâmtorii Ormuz blocate, a unui pus pe jar teatru de război în Orientul Mijlociu și a unui război în Ucraina ce nu pare să se mai sfârșească.

Nu mai traversăm doar o serie de evenimente nefericite. Abia scăpasem de ea (pandemia de Covid 19 ne adusese în față conceptul), dar iată că am reintrat în era „permacrizei” — o stare de șocuri perpetue și suprapuse, în care „urgența” nu mai este o abatere de la normă, ci norma însăși. În timp ce țițeiul Brent a fost împins spre pragul de 120 de dolari pe baril, iar QatarEnergy invoca forța majoră pentru gazul natural lichefiat (GNL) care trebuia să ne salveze, Europa a fost aruncată într-un marș sumbru către o economie energetică de război.

Cifrele publicate de Comisia Europeană nu sunt simple date statistice; ele reprezintă un rechizitoriu al rezervelor noastre rămase. Cu depozitele de gaz pendulând la un nivel precar de 30% după o iarnă necruțătoare, matematica sezonului 2026-2027 pur și simplu nu mai dă cu rest. Într-o piață funcțională, prețurile ridicate ar fi temperat în cele din urmă cererea și ar fi atras noi surse de aprovizionare. Dar într-o “permacriză”, nu există surse noi de atras. Când 20% din petrolul mondial și o treime din GNL sunt „sechestrate” în spatele unei blocade navale, mecanismul prețurilor încetează să mai fie un semnal și devine un instrument contondent de distrugere. Apelul Comisarului pentru Energie și Locuințe, Dan Jørgensen către capitalele europene de a reduce consumul de țiței și gaze a fost prezentat ca o măsură „preparatorie”. În realitate, cancelariile europene vorbesc în șoaptă că a fost de fapt avanpremiera raționalizării. Când vom vedea că anulările zborurilor trec de la stadiul de inconvenient la cel de colaps sistemic al sectorului de transport, înseamnă că „piața” a eșuat deja.

Schimbarea la care asistăm este o migrare fundamentală a puterii. Timp de treizeci de ani, Comisia Europeană a acționat ca un arbitru, asigurând concurența și prevenind monopolurile. Astăzi, i se cere să acționeze ca un Stat Major. „Opțiunile defensive” aflate pe masa miniștrilor ce se reunesc la Bruxelles — reduceri obligatorii cu diverse procente ale cererii, subvenții industriale de stat și potențialul unui fond de „ajutor special” — reprezintă un pivot total. Asistăm la o „covidizare” a energiei. Așa cum pandemia a obligat statul să pătrundă în viața privată a cetățenilor pentru a gestiona o amenințare biologică, șocul energetic de acum forțează statul să intervină direct la termostatul locuințelor și în halele fabricilor pentru a gestiona o amenințare geopolitică.

Această „economie de război” este caracterizată de necesități brutale. În primul rând, e nevoie de o comandă centralizată: era în care guvernele naționale licitau unul împotriva celuilalt pentru ultimul tanc de motorină trebuie să apună. Un scut comun de achiziție a energiei la nivelul UE nu mai este un vis federalist; este o cerință de supraviețuire a proiectului european. Apoi, trebuie abordată cu maximă responsabilitate teza unei „raționalizări strategice”: subvenționăm factura de încălzire a pensionarului din Atena, București sau Berlin sau menținem în funcțiune uzinele chimice BASF din Ludwigshafen și uzina Dacia din Mioveni pentru a evita închiderea lor permanentă? Într-o piață, câștigă cel care oferă mai mult. Într-o economie de război, statul decide cine supraviețuiește.

Apelul G7 de a evita „restricțiile de export nejustificate” este o încercare disperată de a stăvili valul naționalismului energetic. Însă, pe măsură ce spațiile bugetare se îngustează, tentația de a tezauriza electroni și molecule va deveni irezistibilă, dacă nu va fi creat un fond european special pentru a socializa costurile acestei crize. Pericolul momentului actual este speranța fragilă că ne vom „întoarce la normal” rapid, odată ce tobele războiului din Orientul Mijlociu vor tăcea.

Aceasta este eroarea deceniului precedent. Permacriza sugerează că, și dacă Strâmtoarea Ormuz s-ar redeschide mâine, vulnerabilitatea a fost deja expusă, stocurile au fost epuizate, iar încrederea în lanțurile globale de aprovizionare a fost spulberată. Baza industrială a Europei se confruntă în prezent cu o suprataxă energetică de 30% (o estimare agregată a pierderii de competitivitate cost-preț pe care industria grea europeană o suportă în raport cu principalii săi competitori globali, într-un moment în care lanțurile de aprovizionare prin Ormuz sunt rupte), care amenință cu un exod silențios și permanent al producției către zone geografice mai stabile. Aceasta nu este doar o fluctuație în ciclul de afaceri; este o mișcare tectonică. A trata situația ca pe o creștere temporară de preț înseamnă a invita dezindustrializarea prin inacțiune.

Prin birourile oficialilor de la Bruxelles  circulă o glumă amară cu privire la faptul că un viitor Consiliu European ar putea fi anulat deoarece zborurile liderilor ar putea fi blocate tocmai de criza de combustibil pe care sunt chemați să o rezolve. Este asta de fapt o metaforă perfectă pentru permacriză: criza însăși împiedică soluția.