Andrei Cornea, Dilema: Excesul simplificator (II)

„Antisemitismul e de fapt o ideologie simplă: urăști pe ăia mai deștepți și cu bani, îi distrugi și le furi banii” – Andrei Caramitru dixit într-un text de acum vreo două săptămîni pe FB. (Dl A. Caramitru a reluat „teoria universală a invidiei” și într-o postare mai nouă. Ea explică toată istoria persecuțiilor: de la conflicul mitic din Miorița la pogromul de la București, și de la ororile comunismului la Călin Georgescu!) Admit că-i invidiez (deși nu-i admir deloc) pe unii dintre cei cu capacitatea simplificărilor excesive. Ce lume sigură și confortabilă e aceea în care locuiesc! Cum au ei toate lucrurile clare! Ce repede, mai ales, găsesc ei soluția tuturor problemelor și a Universului însuși!

Andrei Caramitru (altminteri declarat favorabil combaterii antisemitismului) a găsit, așadar, definitiva explicație a antisemitismului (anti-iudaismului). Minune! Să se remarce, în propoziția inițială, acel „de fapt”. Vrea să spună că cele cîteva mii de articole și cărți în temă, zecile sau sutele de autori care s-au ocupat de decenii de ura față de evrei (recent am citit cartea excepțională a lui David Nirenberg, Antijudaism. A History of a Way o f Thinking) au cam bătut apa în piuă. De asemenea, toate unghiurile și perspectivele care au fost folosite, în ultima sută de ani pentru a înțelege fenomenul – teologice, sociale, politice, economice, psihanalitice, naturaliste – au fost superflue sau aproape: de fapt, ne spune dl Caramitru, lucrurile sînt simple de tot: invidia față de cei deștepți și cu bani. Gata!

Există și a existat, desigur, și invidie față de avuția unora dintre evrei, și dorința de a-i expropria. A-i spolia pe evrei n-a lipsit în planurile unora dintre regii și principii din trecut. Dar asta explică numai unele aspecte – și poate nici măcar cele esențiale – ale anti-iudaismului de-a lungul timpului. De ce, de exemplu (ca să evocăm lucruri vechi), îi ura filozoful Seneca (ultrabogat și deștept) pe evrei? Fiindcă, o spune el însuși, își permit, ei, un popor învins, să dea legile lor unor romani care, în mod paradoxal, se convertesc la iudaism („Victi victoribus leges dederunt”). De unde provine anti-iudaismul creștin? Din invidie pentru bogăție? Nici vorbă! Motivele sînt teologice și au legătură cu însăși autodefinirea Bisericii ca „Noul Israel”, care substituie și marginalizează Israelul istoric. Timp de sute de ani, creștinismul oficial recurge la formula lui Augustin: evreii trebuie umiliți și persecutați, pentru că l-au refuzat pe Christos, dar nu trebuie uciși, pentru ca suferințele lor să fie o lecție permanentă pentru creștini. Are asta ceva de-a face cu banii sau știința de carte? Nu.

De ce Isabela de Castilla și Ferdinand de Aragon îi alungă pe evreii din Spania, deși aceștia se oferă să plătească pentru ca să fie lăsați în peninsulă în continuare? Pentru că, se pare, se temeau de atracția pe care iudaismul ar fi exercitat-o asupra creștinilor, mai ales „cei noi” (convertiții), dispuși să iudaizeze în ascuns. De asemenea, ce legătură au acuzațiile de omor ritual sau de deicid, celebre acuzații aduse mereu evreilor, fie ei săraci sau bogați, savanți sau ignoranți, cu știința de carte și cu banii? Greu de văzut. Mai tîrziu, în epoca modernă, cum explică „teoria invidiei” pogromurile din Rusia? Imensa majoritate a populației evreiești din „Zona de rezidență” era extrem de săracă.

Evreii au fost persecutați acolo unde au fost ghetoizați sau au trăit în comunități autonome (ștetl-uri), dar și acolo unde asimilarea a fost puternică. Afacerea Dreyfus, de exemplu, cum o explicăm, dacă recurgem la simplificările dlui Caramitru? Sau ce putem spune despre antisemitismul în creștere la începutul secolului al XIX-lea în Germania și Austria, unde evreii erau foarte bine asimilați și devotați statelor lor naționale? Evreii au fost acuzați că „au adus” sau au inventat capitalismul (Werner Sombart). Teorie falsă; dar cum se face că tot ei au fost acuzați că „au adus comunismul”? Există o componentă antisemită în stînga tradițională, așa cum există și în dreapta tradițională (și care se acutizează la extreme). Ar trebui explicat cum de servesc evreii drept „figuri ale dușmanului” în ambele ideologii, dar „teoria invidiei” pe avere și deșteptăciune nu explică decît, cel mult, cîteva cazuri particulare.

Că în unele cercuri arabe și palestiniene s-a putut cultiva invidia economică față de Israel, asta se poate accepta. Dar întreg fenomenul anti-sionismului (de obicei un camuflaj pentru antisemitism) e mult prea complex și prea răspîndit, inclusiv în Europa și în mișcările de stînga, pentru a admite o unică și simplă explicație. Cineva poate urî Israelul din diferite motive – de la teologice la naționalist-arabe, pînă la așa-zis „antiimperialiste” în cercurile stîngiste; totuși, ostilitatea față de Israel (nu critica justificată față de actualul guvern israelian), mergînd pînă la a-i nega dreptul la existență, sosită din partea unor europeni, defel pauperi, din Vest, dar și a unora din Est, cum s-o reduci brutal la invidia economică? Și ce are de-a face ura genocidară a ayatollah-ilor cu prosperitatea Israelului?

Dar cel mai greu este să explici, printr-o teorie simplistă, Holocaustul. Au fost omorîți de naziști, fără discriminare, evrei bogați din Europa Centrală și vestică și mase de evrei săraci din Polonia și Ungaria. Au pierit deopotrivă capitaliști și comuniști, burghezi și proletari. Au fost uciși avocați, profesori, doctori, rabini, dar și precupeți, căruțași, croitori. Au pierit femei și copii, bătrîni și adolescenți, genii și idioți, oameni onești și hoți, muzicieni și afoni, sioniști și antisioniști. Nimic n-a contat, nici o caracteristică – sărăcie, bogăție, sex, virtute, vîrstă. Au scăpat doar cei care n-au mai apucat să fie gazați și au fost eliberați de înaintarea sovieticilor sau anglo-americanilor. În nici un caz „soluția finală” (care i-a făcut pe unii, precum Primo Levi, să se îndoiască de existența lui Dumnezeu) nu poate fi „rezolvată” expeditiv în termenii ridicol de definitivi ai lui Caramitru: „...(fasciștii) după ce i-au anihilat pe evrei, le-au furat tot ce aveau, ăsta a fost scopul” (sublinierea mea). E și o concluzie ilegitimă logic: confuzia dintre consecință și scop.

Simplismul conceptual și reducționismul excesiv sînt periculoase, oricare le-ar fi intențiile. Nici istoria, nici sociologia, nici analiza politică n-ar trebui să recurgă la simplificări epistemice prea mari decît cu maximă prudență. În caz contrar, se nasc ideologiile, mai ales cele radicale; tot așa se nasc teoriile conspiraționiste care susțin ascensiunea extremismelor. Și, în ultimă instanță, nu se poate combate antisemitismul recurgîndu-se la o caricatură de teorie, care își mai face și un titlu de glorie din aceea că de fapt se complace într-o fudulă suficiență.

https://www.dilema.ro/situatiunea/excesul-simplificator-ii