România într-o Europă obosită. Reflexe vechi într-o lume brutală

Vasile Dîncu, vicepreședinte al Comisiei speciale a Parlamentului European pentru Scutul European al Democrației crede că Europa nu se prăbușește, dar își epuizează direcția. În același timp, România nu a eșuat, dar trebuie să se adapteze la un model care nu mai produce viitor. Între reflexele vechi ale conformării și o lume care funcționează tot mai brutal în termenii puterii, textul tratează limitele proiectului european, costurile tăcerii strategice și nevoia unei maturizări politice care să transforme apartenența în instrument, nu în refugiu. Analiza propune o ieșire din nostalgia europeană și o repoziționare lucidă a României într-o ordine globală care nu mai așteaptă.

Perplexitatea de la începutul anului

Pe 3 ianuarie, după lovitura de teatru dată de Donald Trump în Venezuela, s-a instalat o tăcere stranie. Liderii europeni nu au comentat. A fost nevoie de timp pentru a se dezmetici. Nu din prudență diplomatică, ci din lipsă de repere.

Nici politicienii României nu au știut ce să spună. Până mai ieri invocau valori, principii, linii roșii. Peste noapte, aceste repere au fost puse în balanță cu forța expusă frontal de Donald Trump. Fără ambiguități și fără decor moral.

Momentul a fost revelator. Nu prin ceea ce s-a spus, ci prin ceea ce nu s-a mai putut spune. Discursul valoric s-a blocat. Reflexele au întârziat. Când forța este afirmată direct, valorile cer curaj pentru a fi apărate, iar curajul lipsea.

Reacțiile au venit târziu. Incerte și ajustate din mers. Între timp, toți au înțeles același lucru: lumea se schimbă brusc, iar limbajul vechi nu mai produce protecție. Doar disconfort.

Acea zi a fost un semnal: Europa nu era pregătită să răspundă, România nici atât. Nu pentru că ar fi renunțat la valori. Ci pentru că nu știau cum să le apere într-o lume care vorbește tot mai des în termenii puterii.

Europa sub presiune

Europa nu se află în colaps. Această afirmație merită spusă clar, de la început. Instituțiile funcționează și tratatele rămân în vigoare. Alegerile se organizează, fondurile circulă, regulile se aplică. Și totuși, ceva esențial s-a pierdut. Nu stabilitatea, ci direcția. Nu ordinea, ci sensul. Europa nu cade, Europa obosește.

Ideile din acest articol pornesc dintr-o conversație amplă și lucidă dintre Ivan Krastev și Yascha Mounk, doi analiști cu care rezonez, publicată la finalul anului 2025, despre lumea care intră în 2026. Discuția nu este despre Statele Unite, deși pornește de acolo. Nu este nici despre China, deși ajunge inevitabil acolo. Este, în fond, despre Europa. Despre fragilizarea unui proiect construit pentru o lume care nu mai există.

Europa a fost gândită ca o soluție istorică la traumă. Război mondial. Distrugere. Naționalisme radicale. Fragmentare. Răspunsul european a fost integrarea. Pașii mici. Compromisul. Regula. Administrarea diferențelor. Acest model a funcționat atâta timp cât lumea din jur a rămas relativ stabilă, iar viitorul a părut o prelungire previzibilă a prezentului. Acea lume s-a încheiat.

Astăzi, Europa se confruntă simultan cu trei presiuni structurale: presiune militară din Est, presiune ideologică din Vest, presiune economică dinspre Asia. Niciuna nu este gestionată coerent. Răspunsurile sunt fragmentate. Limbajul este defensiv. Proiectul este reactiv.

În conversația menționată, Ivan Krastev formulează o observație tăioasă: Europa nu se prăbușește spectaculos. Europa îmbătrânește politic, își consumă energia în gestionarea crizelor fără a mai produce un orizont. Aceasta este diferența esențială. O societate aflată în criză are, paradoxal, un viitor clar. O societate obosită are doar prezent continuu.

Această oboseală se vede în modul în care Europa vorbește despre sine. Limbajul este tehnic, moral, procedural. Rareori strategic. Europa continuă să se definească prin valori, în timp ce restul lumii se definește prin interese. Diferența nu este una de superioritate morală, ci una de decalaj istoric. Lumea intră într-o fază multipolară. Nu ca proiect ideologic, ci ca realitate practică. Statele nu mai aleg tabere. Aleg spațiu de manevră. Aleg ambiguitate, flexibilitate. Europa nu este pregătită pentru acest tip de joc. A fost construită pentru disciplină internă, nu pentru competiție externă.

În acest context, discursul recurent, promovat mai ales din capitalele vest-europene, în special din Paris, al „coaliției de voință”, chiar dacă sună mobilizator, istoric ori european, ascunde o realitate incomodă: el este doar substitut simbolic pentru lipsa unei direcții comune. Coaliția de voință apare atunci când consensul real a dispărut, iar voința, în sine, nu este strategie. Este un limbaj de avarie, folosit pentru a masca absența deciziilor structurale. Europa vorbește tot mai mult despre voință pentru că vorbește tot mai puțin despre viitor. Această confuzie europeană are consecințe directe pentru statele din interiorul Uniunii. Mai ales pentru cele care au intrat mai târziu. Mai ales pentru România.

România a jucat corect jocul european. A internalizat regulile, a învățat limbajul, a acceptat condiționalități. A mimat modele și a construit instituții după manual. Strategia națională a fost simplă și, timp de două decenii, eficientă. Adaptare la Europa, aliniere, convergență. Această strategie și-a atins însă limitele. Problema nu este România. Problema este Europa însăși. Adaptarea la un model aflat în stagnare nu mai oferă avantaj competitiv. Nu mai produce siguranță și nu mai garantează dezvoltare. România riscă să devină elevul exemplar al unei școli care și-a rătăcit programa.

Mai grav, România continuă să gândească strategic exclusiv în termenii Europei, într-o lume care nu mai funcționează exclusiv în termenii Europei. Politica externă rămâne reflexivă, iar cea economică rămâne dependentă. Politica demografică este absentă, iar cea de securitate pare delegată integral. Această combinație produce vulnerabilitate, nu stabilitate.

Discuția despre viitorul Europei nu este una academică sau politică. Este una existențială. Pentru Uniune și pentru statele membre, întrebarea nu este dacă Europa va dispărea. Întrebarea este ce fel de Europă va supraviețui și cine va ști să trăiască în afara confortului stereotipurilor ei.

Acest articol pornește de la o ipoteză incomodă. Europa rămâne necesară, dar nu mai este suficientă. România nu își mai permite luxul unei adaptări pasive. Lumea se schimbă mai repede decât reflexele noastre politice, iar cine continuă să se ascundă în spatele unor formule vagi despre voință, valori și unitate riscă să rămână fără proiect, fără poziție și fără viitor.

I. Multipolaritatea. Europa prinsă între lumi

Europa intră în noua ordine globală fără busolă strategică. Nu pentru că îi lipsesc resursele, nu pentru că îi lipsesc instituțiile. Ci pentru că lumea în care a fost antrenată să funcționeze nu mai există. Ordinea bipolară a dispărut. Ordinea liberală hegemonică s-a erodat, iar ceea ce urmează nu este haos, este multipolaritate practică.

În această lume, Statele Unite nu mai oferă protecție predictibilă. Nu vorbim despre retragere totală, vorbim despre volatilitate. Despre o putere care reacționează mai mult decât structurează. Despre o politică externă dependentă de cicluri electorale, emoții interne și lideri personalizați. Pentru Europa, aceasta este o schimbare radicală. Timp de decenii, securitatea europeană a funcționat pe baza unei presupuneri simple: America rămâne acolo unde s-a stabilit. Această presupunere nu mai este sigură.

Mai important, Statele Unite nu mai oferă un cadru ideologic stabil. Conflictul transatlantic nu mai este unul între sisteme politice. Este unul între viziuni interne concurente. Europa nu știe cu cine negociază. Cu o administrație, cu un lider, cu un partid, cu o majoritate temporară. Această incertitudine paralizează decizia strategică.

În același timp, China nu mai sperie atât de mult. Aceasta este una dintre cele mai contraintuitive schimbări ale momentului. Ani la rând, ascensiunea Chinei a fost prezentată drept amenințare existențială: militară, economică, tehnologică. Astăzi, pentru o mare parte a lumii, China devine normalitate sistemică. Cel puțin comparativ cu agresivitatea americană din era Trump. China a devenit un actor previzibil, calculabil, uneori dur și inflexibil, dar coerent. China nu mai este percepută ca proiect ideologic. Este percepută ca infrastructură de putere: produce, investește și așteaptă. Nu moralizează, nu cere aliniere simbolică. Într-o lume obosită de mesaje morale, această atitudine funcționează. Europa continuă să privească China prin grila fricii sau a superiorității normative. Restul lumii o privește prin grila oportunității.

Această schimbare afectează direct poziția europeană. Europa se trezește prinsă între o Americă imprevizibilă și o Chină structurală. Între o putere care cere loialitate și una care oferă contracte. Între o retorică a valorilor și o practică a intereselor. Europa nu știe să joace acest joc pentru că nu a fost construită pentru el.

Lumea multipolară nu funcționează pe bază de tabere. Funcționează pe bază de spațiu de manevră. Statele nu mai întreabă cine are dreptate, întreabă ce câștigă. India, Turcia, Arabia Saudită, Brazilia, Africa de Sud sunt state care operează simultan cu mai mulți poli de putere. Negociază, echilibrează, evită angajamentele rigide. Europa rămâne atașată unui model binar: corect versus greșit, aliniere versus deviație, iar această rigiditate o scoate din joc.

Aici apare teza centrală: Europa nu este slabă militar, este slabă strategic. Dispune de resurse militare semnificative, de industrii de apărare. Dispune de capacitate umană. Ceea ce îi lipsește este capacitatea de a lega aceste elemente într-o viziune coerentă asupra lumii. Europa reacționează, rareori anticipează; răspunde la crize, nu le structurează. Își definește politica externă prin declarații comune, nu prin priorități clare; își ascunde indecizia sub consens și își maschează lipsa de direcție sub apeluri la unitate. Într-o lume multipolară, unitatea nu este scop, este doar instrument, dar Europa a transformat-o în scop în sine. Aceasta este capcana. Când menținerea coeziunii devine obiectivul principal, orice strategie externă devine secundară. Rezultatul este o politică externă minimă, suficientă pentru a nu se destrăma intern. Insuficientă pentru a conta extern.

Mai există o problemă: multipolaritatea cere asumare de risc. Europa este structural aversă la risc. Demografia, îmbătrânirea, stagnarea economică, competitivitatea tot mai slabă, toate produc o cultură politică a conservării. Nu a expansiunii, nu a competiției. Europa apără ce are, dar nu construiește ce îi lipsește. Această diferență devine vizibilă în raport cu restul lumii. Alții testează, greșesc, revin, corectează. Europa negociază până când contextul se schimbă. Alții folosesc ambiguitatea, Europa o condamnă. Alții transformă crizele în oportunități, Europa le administrează cu încetineală și grijă. Multipolaritatea nu este o amenințare în sine, este doar un mediu. Cine știe să se miște în el câștigă, cine rămâne atașat reflexelor vechi pierde relevanță. Europa riscă să devină un actor respectat, dar irelevant. Un spațiu bogat, sigur, moral, dar lipsit de capacitate de influență reală.

Aceasta este miza reală. Nu supraviețuirea Europei, ci capacitatea ei de a conta într-o lume care nu mai așteaptă.

II. Coaliția de voință. Limbajul care ascunde vidul

În momentul în care Europa nu mai reușește să producă direcție, produce formulări. Una dintre cele mai frecvente este „coaliția de voință”. Apare în discursuri oficiale, în declarații comune sau inițiative lansate simbolic din capitale vestice, în special din Paris. Sună mobilizator. Sună grav. Sună european. Dar tocmai această sonoritate trădează problema.

Coaliția de voință nu este un proiect politic. Este un reflex discursiv. Apare atunci când consensul real lipsește, iar liderii simt nevoia să semnaleze acțiune fără a asuma costuri. Este limbajul tranziției dintre capacitate și neputință. Între decizie și amânare.

Voința, în sine, nu creează putere. Nu produce resurse, nu generează instituții și nu rezolvă contradicții. Voința este necesară într-o strategie, dar nu o poate înlocui. Când devine centrală în discurs, ea indică absența unei strategii clare. Europa vorbește tot mai mult despre voință pentru că vorbește tot mai puțin despre priorități. Despre ce apără, ce sacrifică, ce negociază. Ce pierde sau ce câștigă. Coaliția de voință este un concept elastic, permite aderare fără angajament, participare fără responsabilitate clară și solidaritate fără cost. Mai grav, acest tip de limbaj produce iluzia acțiunii. Cetățenii aud formulări tari, văd summituri, comunicate. Rezultatele sunt vagi. Această discrepanță alimentează cinismul, nu mobilizarea. Coalițiile reale se construiesc în jurul intereselor convergente. Nu în jurul voinței declarative. Interesele pot fi negociate, voința nu. Când liderii insistă pe voință, evită deliberat conflictul de interese. Dar tocmai acel conflict este motorul politicii reale.

Există și o dimensiune psihologică a acestui discurs. Coaliția de voință este un mecanism de auto-consolare. Europa știe că nu mai este centrul lumii, știe că nu mai dictează agenda globală. Știe că depinde de alții pentru securitate, energie, tehnologie. Voința devine substitut simbolic pentru pierderea controlului. Acest limbaj ascunde o problemă mai profundă. Europa nu mai știe cine este actorul decizional: statele membre sau instituțiile comune. Capitalele sau Bruxelles-ul, majoritățile sau consensul. În lipsa unei clarități instituționale, voința este invocată ca soluție universală. Dar voința nu rezolvă ambiguitatea de putere, doar o maschează.

Coaliția de voință este, în fond, expresia unei Europe care nu mai are curajul să se diferențieze intern. Orice proiect strategic presupune ierarhii, lideri, asimetrii. Europa evită aceste cuvinte, preferă egalitatea formală, inclusivitatea discursivă, deși toată lumea știe că totul este o simulare. Rezultatul este paralizia. Mai există un efect pervers. Acest tip de discurs permite statelor să se ascundă. Sub umbrela voinței comune, fiecare actor își poate amâna propriile decizii dificile: bugete inexistente, reformă militară, politică industrială, politici demografice. Totul este amânat în numele unei acțiuni colective care nu se materializează. În loc să clarifice cine face ce, coaliția de voință diluează responsabilitatea. Nimeni nu e vinovat, nimeni nu e lider. Nimeni nu poate fi tras la răspundere.

Pentru statele din Est, acest limbaj este și mai problematic. Ele aud apeluri la voință, dar trăiesc consecințele lipsei de capacitate. Aud promisiuni, dar văd întârzieri. Aud unitate, dar simt ierarhii informale. Această tensiune erodează încrederea în proiectul european mai rapid decât orice discurs populist. Europa nu duce lipsă de voință. Duce lipsă de decizie și de asumare. De prioritizare. Coaliția de voință nu este soluția, este simptomul. Atunci când voința devine principalul capital politic, înseamnă că celelalte forme de capital au fost deja consumate.

Cazul Groenlandei comprimă toate dilemele Europei într-un singur punct. Teritoriu european, spațiu strategic, dar dependent militar de Statele Unite. Europa a evitat să pună subiectul pe ordinea de zi. La Paris, în aceste zile, liderii așa-numitei coaliții de voință vor vorbi, cel mai probabil, despre unitate, nu despre decizie. Despre valori, nu despre opțiuni reale. Întrebarea incomodă rămâne nespusă. Ce face Europa dacă Washingtonul, sub impulsul direct al lui Donald Trump, tratează Groenlanda ca problemă de putere, nu de alianță? Ce mai rămâne din NATO dacă un aliat major își afirmă interesul strategic peste capul celorlalți? Tăcerea europeană spune deja ceva. Europa evită dilema pentru că nu are încă răspuns. Iar într-o lume a forței, evitarea nu este neutralitate. Este pierdere de relevanță.

III. România. Limitele adaptării europene

România a fost unul dintre elevii disciplinați ai proiectului european. A învățat regulile și le-a aplicat cum a putut. Le-a internalizat, a acceptat condiționalități dure, a corectat instituții. A preluat limbajul, iar strategia națională a fost clară timp de două decenii: adaptare la Europa, convergență și aliniere.

Această strategie a funcționat: a produs stabilitate, a produs creștere, a produs chiar și apartenență. Astăzi, însă, aceeași strategie își atinge limita. Nu pentru că România ar fi eșuat, ci pentru că Europa însăși nu mai oferă un orizont clar. România continuă să se raporteze la Europa ca la un proiect de viitor. Europa funcționează tot mai mult ca un mecanism de administrare a trecutului. Aici apare ruptura. Adaptarea la un model aflat în stagnare nu mai aduce avantaj competitiv. Produce conformare, nu produce putere.

Politica externă a României rămâne reflexivă, o strategie de ecou. Reacționează, rareori propune. Așteaptă semnale, aproape niciodată nu le emite. Politica economică rămâne dependentă de decizii luate în altă parte, politica industrială este fragmentară, politica demografică este aproape inexistentă, iar politica de securitate este delegată integral. Toate acestea au fost raționale într-o Europă stabilă, condusă de un centru predictibil. Într-o lume multipolară, acest comportament produce vulnerabilitate, nu siguranță. România continuă să creadă că este suficient să fie corect europeană. Corectitudinea nu mai este monedă strategică. Într-o lume a spațiului de manevră, contează capacitatea de negociere. Claritatea intereselor și flexibilitatea poziționării.

Există și o problemă culturală a elitei politice. Europa a devenit substitut de gândire strategică. Când apare o problemă, întrebarea nu este ce ne servește interesul, ci ce spune Europa. Această externalizare a deciziei a produs confort, dar a produs și dependență. Mai grav, România riscă să fie uneori mai europeană decât Europa însăși. Să apere formule care nu mai funcționează, să invoce consensul când alții negociază dur. Să aștepte direcție de la un proiect care nu mai oferă nici direcție, nici perspectivă.

Aceasta nu înseamnă ieșire din Europa. Nu înseamnă contestare a apartenenței. Înseamnă maturizare strategică. Înseamnă acceptarea faptului că Europa nu mai este singurul cadru relevant de adaptare. România trebuie să se adapteze la lume. Nu doar la Europa. Lumea înseamnă competiție pentru investiții, înseamnă presiune demografică. Lumea înseamnă securitate regională instabilă, înseamnă relații economice asimetrice.

Fără o definiție clară a intereselor proprii, România rămâne dependentă de interpretările altora. Fără o politică demografică explicită, rămâne fragilă intern și cu o migrație externă care o lasă fără resursa cea mai importantă. Fără o politică industrială coerentă, rămâne periferică economic. Fără o politică externă articulată, rămâne predictibilă și ușor de ignorat.

Adaptarea europeană a fost o etapă, dar nu este un proiect etern. Statele care reușesc în noua lume sunt cele care transformă apartenențele în instrumente, nu în adăposturi. România se află exact în acest punct. Poate continua să se ascundă în spatele Europei. Sau poate începe să se poziționeze prin Europa, dar pentru sine.

IV. România. Limitele adaptării europene. O corecție necesară

Narațiunea elevului disciplinat este incompletă. Convenabilă, dar incompletă. România nu a fost mereu elevul preferat al Europei. A fost, mai degrabă, elevul încercat. Corectat public, penalizat, testat în mod repetat. România a suportat sancțiuni simbolice și materiale. A pierdut procese la CEDO. A fost sancționată pentru disfuncții instituționale reale. A acceptat corecții dure, a suportat tăieri de fonduri. A fost supusă unui regim de supraveghere prelungit. De multe ori, mai dur decât al altor state aflate în situații comparabile.

Două episoade au marcat profund relația României cu proiectul european. Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) și blocarea intrării în Schengen.

MCV a devenit o penitență fără termen clar. România a îndeplinit condiții, a modificat legi, a schimbat proceduri. A acceptat evaluări succesive și, de multe ori, criteriile s-au mutat, evaluările s-au prelungit. Finalul a fost amânat, iar mesajul implicit a fost clar: efortul nu garantează închiderea dosarului.

Schengen a fost a doua mare nedreptate percepută. O decizie politică mascată tehnic, o sancțiune colectivă aplicată selectiv. România a îndeplinit criteriile tehnice, a fost evaluată pozitiv. A fost totuși blocată, în mod repetat, fără explicații convingătoare, fără termen, fără compensare.

Important este un lucru: România a dus aceste penitențe până la capăt. Nu a blocat instituții europene, nu a șantajat politic, nu a ieșit din cadrul comun și nu a transformat frustrarea în politică oficială. A suportat costuri economice, costuri simbolice și costuri de imagine. A tăcut și a mers mai departe. Această tăcere a avut însă un preț intern: spațiul lăsat liber de discursul oficial a fost ocupat de alții. Suveraniștii au crescut exact pe această rană. Au exploatat sentimentul de nedreptate, au legat Bruxelles-ul de umilință, au transformat frustrarea legitimă în discurs anti-occidental. În acest vid, putinismul a fost prezentat de unii ca alternativă de demnitate.

Aceasta este marea eroare strategică. Nu faptul că România a acceptat reguli, ci faptul că nu a explicat costurile și nu a articulat public și discursiv, măcar, nedreptățile. Nu a transformat experiența penalizării într-o lecție politică matură. România a demonstrat reziliență, a demonstrat loialitate, a demonstrat capacitate de adaptare, dar a rămas fără narațiune proprie. Fără discurs despre sine și fără o interpretare națională a parcursului european.

Astăzi, problema nu este trecutul. Problema este ce facem cu acest trecut. România nu mai este un stat care trebuie să dovedească obediență. Este un stat care trebuie să își afirme interesele. Calm, argumentat și ferm. Adaptarea europeană nu mai poate funcționa ca penitență continuă. Nu mai poate fi justificată prin tăcere și nu mai poate fi prezentată ca singur orizont. Altfel, frustrările acumulate vor continua să alimenteze discursuri radicale. Nu pentru că ele ar avea dreptate, ci pentru că golul rămâne neocupat.

România nu a fost un elev răsfățat. A fost un elev testat la limită. Tocmai de aceea, etapa următoare nu mai este despre conformare. Este despre poziționare și despre folosirea experienței dure ca sursă de maturitate strategică.

V. Stereotipurile europene. Capcana confortului moral

Europa continuă să funcționeze pe baza unor stereotipuri care au fost utile într-o altă epocă. Astăzi, ele blochează gândirea strategică. Le repetăm pentru că oferă confort, nu pentru că produc rezultate.

Primul stereotip este Europa ca spațiu moral superior. Europa vorbește despre valori mai mult decât despre putere. Despre reguli mai mult decât despre interese. Acest limbaj a avut sens într-o lume în care puterea era deja garantată. Astăzi, moralitatea fără capacitate produce marginalizare. Restul lumii nu respinge valorile europene, le consideră irelevante în raport cu propriile urgențe.

Al doilea stereotip este Europa ca garanție automată de prosperitate. Integrarea a funcționat ca motor de creștere. Acest fapt nu mai este replicabil la infinit. Fondurile nu mai compensează lipsa de viziune. Regulile nu mai creează competitivitate. Europa distribuie stabilitate, dar nu generează dinamism. Pentru statele periferice, acest decalaj devine vizibil.

Al treilea stereotip este Europa ca substitut de strategie națională. Pentru multe state, inclusiv România, apartenența europeană a devenit soluție universală. Când apare o problemă, răspunsul este Europa. Când lipsește un proiect, invocăm Europa. Această delegare continuă slăbește capacitatea statului de a gândi singur.

Mai există un stereotip periculos. Europa ca spațiu al consensului permanent. Consensul este prezentat ca virtute supremă. În realitate, consensul excesiv ascunde conflictul de interese. Îl amână, nu îl rezolvă. Statele puternice negociază dur, statele slabe invocă unitatea. Diferența se vede în rezultate.

Pentru România, aceste stereotipuri sunt cu atât mai nocive cu cât au fost internalizate fără filtrare critică. Am preluat limbajul european fără a-l adapta contextului propriu. Am confundat loialitatea cu tăcerea. Am confundat conformarea cu maturitatea și integrarea cu dispariția interesului național.

Aceasta nu este o critică a Europei. Este o critică a felului în care Europa este folosită ca alibi. Când proiectul european nu mai livrează direcție, el este transformat în decor moral. Decorul liniștește, dar nu conduce.

România nu are voie să fie mai europeană decât Europa însăși. Nu are voie să apere formule care nu mai funcționează. Nu are voie să confunde disciplina cu absența ambiției. Într-o lume competitivă, modestia strategică nu este virtute, devine handicap.

Stereotipurile europene oferă refugiu psihologic. Oferă sentimentul apartenenței la o lume bună. Dar politica nu funcționează pe baza sentimentelor. Funcționează pe baza raporturilor de forță, a intereselor și a capacității de adaptare. Atâta timp cât România rămâne prizoniera acestor stereotipuri, va reacționa. Nu va acționa. Va aștepta, nu va propune. Va explica, nu va negocia.

Depășirea stereotipurilor nu înseamnă abandon. Înseamnă luciditate și trecerea de la confort moral la realism strategic. Aceasta este condiția minimă pentru a rămâne relevant într-o Europă care nu mai știe singură ce vrea să fie.

VI. Adaptare reală. Ce trebuie să schimbe România

Adaptarea reală nu mai înseamnă conformare, înseamnă repoziționare. România intră într-o etapă în care apartenența europeană nu mai este suficientă pentru a produce siguranță, dezvoltare și influență. Fără o ajustare strategică, riscă să rămână corectă și irelevantă.

Primul pas este definirea interesului propriu. Nu retoric și nici defensiv. Claritatea este necesară aici. Ce vrem să protejăm, ce vrem să obținem. Ce suntem dispuși să negociem. Ce nu mai acceptăm ca penitență permanentă. Fără această claritate, orice politică externă rămâne derivată.

Al doilea pas este trecerea de la aliniere la negociere. România a fost antrenată să se alinieze. A devenit bună la asta. Lumea nouă cere alt reflex. Negocierea nu este conflict, este o manifestare de maturitate. Statele care contează sunt cele care intră la masă cu dosar, nu cu loialitate declarativă.

Al treilea pas este asumarea demografiei ca problemă de securitate. Nu socială și nici culturală, ci strategică. Fără populație activă, nu există economie, iar fără economie, nu există autonomie. Fără autonomie, nu există politică externă. România nu mai are timp pentru amânări în acest domeniu.

Al patrulea pas este construirea unei politici economice proprii, compatibile cu Europa, dar nu dizolvate în ea. România trebuie să știe ce sectoare apără. Ce industrii susține, ce tip de capital caută. Ce dependențe acceptă și pe care le reduce. Fără această selecție, rămâne periferie funcțională.

Al cincilea pas este ieșirea din discreția strategică excesivă. Tăcerea nu mai protejează. Vizibilitatea controlată protejează. România trebuie să vorbească mai mult. Să explice mai clar. Să își formuleze public pozițiile. Absența discursului propriu lasă loc altora să vorbească în numele ei. Tăcerea față de sprijinirea Ucrainei, orchestrată „strategic” de fostul președinte, a fost o adevărată mostră de lipsă a curajului și asumării. Sau poate chiar mai mult.

Al șaselea pas este raportarea lucidă la multipolaritate. România nu trebuie să aleagă tabere ideologice. Trebuie să își maximizeze spațiul de manevră în interiorul alianțelor sale. Apartenența nu exclude flexibilitatea. O alianță funcțională se bazează pe contribuție, nu pe obediență.

În fine, România trebuie să își asume maturitatea. Maturitatea înseamnă să nu mai aștepți validare constantă. Să nu mai transformi recunoașterea externă în obiectiv intern. Să nu mai confunzi respectul cu aprobarea.

Europa rămâne cadrul nostru natural. Dar nu mai este busola unică. Lumea nu mai este organizată în jurul confortului european. Cine înțelege asta devreme câștigă timp, cine o ignoră rămâne blocat într-o logică defensivă. Adaptarea reală nu înseamnă ieșire din Europa. Înseamnă ieșire din dependența de formulele ei vechi. România are suficientă experiență, inclusiv dureroasă, pentru a face acest pas. Întrebarea nu este dacă trebuie. Ci dacă are curajul să îl facă înainte ca lumea să o oblige.

VII. Europa este un proiect ajuns la limita propriului succes

Europa nu este un eșec. Este un proiect ajuns la limita propriului succes. A rezolvat problemele secolului trecut și încearcă să le administreze la nesfârșit. Lumea însă nu mai așteaptă. Nici actorii mari, nici cei mici.

Pericolul real nu este destrămarea Europei. Este transformarea ei într-un spațiu al nostalgiei politice, al invocării permanente a valorilor trecutului fără capacitatea de a le traduce în putere prezentă. Europa riscă să devină un muzeu funcțional. Sigur, respectat, dar bun de ocolit.

Pentru România, miza este mai clară decât pentru alții. Nu ne permitem nostalgii. Nu ne permitem luxul moral al stagnării. Nici radicalismul resentimentar, nici obediența tăcută. Am experimentat deja costurile ambelor. Suveranismul care crește nu este dovada unei trădări occidentale. Este dovada unui gol de narațiune. Oamenii nu votează împotriva Europei, votează împotriva umilinței tăcute. Împotriva promisiunilor amânate și împotriva lipsei de explicație.

Răspunsul nu este nici idealizarea Europei, nici demonizarea ei. Răspunsul este politizarea matură a apartenenței. A spune ce vrem, a spune ce nu mai acceptăm. Să spunem ce putem oferi, ce cerem în schimb.

România are un avantaj ignorat. A intrat târziu. A fost testată dur, deseori a fost penalizată, dar a supraviețuit. Acest parcurs produce luciditate și nu resentiment, doar dacă este asumat corect și explicit.

Europa, ca proiect, nu mai oferă viitor. Oferă administrare a trecutului, iar viitorul trebuie construit în interiorul Europei, dar cu ochii deschiși spre lume. Fără stereotipuri și fără formule magice sau refugii morale. Politica începe atunci când nostalgia se termină.

VIII. Politica fără nostalgie. Ieșirea din blocaj

Textul acesta nu cere abandon, el cere luciditate. Europa rămâne cadrul nostru de viață politică, dar nu mai este busola unică. A trata Europa ca proiect etern înseamnă a confunda stabilitatea cu viitorul, dar stabilitatea nu mai ajunge.

Lumea nu mai funcționează pe baza răbdării. Funcționează pe bază de putere afirmată, interese clare și capacitate de livrare. Cine nu își formulează poziția dispare din conversație. Nu este pedepsit, este ignorat, iar aceasta este pedeapsa cea mai grea.

Pentru România, miza este dublă. Externă și internă. Extern, trebuie să înțeleagă noua gramatică a puterii, iar intern, trebuie să rupă reflexele vechi: mimetismul, așteptarea semnalului, lingușeala diplomatică. Acestea au produs protecție într-o altă lume; astăzi produc invizibilitate.

Politica fără nostalgie înseamnă renunțarea la două iluzii. Prima: că valorile se apără singure, că valorile se câștigă prin propria lor afirmare. Nu este adevărat. Ele se apără. Au nevoie de forță, alianțe și curaj, uneori de arme. A doua: loialitatea declarativă ține loc de strategie. Nu ține. Strategia cere dosare, priorități și asumare de costuri.

România are resursele pentru acest pas. Experiența penitențelor, lecția nedreptăților suportate și chiar o disciplină acumulată. Toate pot deveni capital strategic, doar dacă sunt articulate. Doar dacă sunt transformate în poziții, nu în tăceri.

Europa va continua să existe. Va continua să administreze trecutul și poate se va trezi, în aceste zile, să gândească strategic la un viitor construit. Viitorul nu va veni din inerție. Va veni din capacitatea statelor de a se mișca în lume fără a se ascunde după formule. Fără a invoca voința când lipsește direcția, fără a confunda moralitatea cu puterea.

Politica începe acolo unde nostalgia se termină. România este exact în acest punct. Ca și Europa. Sper să ne trezim!

https://2eu.brussels/ro/analize/romania-intr-o-europa-obosita-reflexe-vechi-intr-o-lume-brutala