ANALIZĂ Cum redesenează războiul din Iran harta de securitate a României între Deveselu, Strâmtoarea Ormuz și noul Război Rece

Războiul din Iran a devenit nodul central al unei reconfigurări de sistem: el conectează competiția marilor puteri, fragilitatea ordinii energetice globale, viitorul Orientului Mijlociu și resursele politice și militare ale Occidentului în raport cu Ucraina și Indo-Pacificul. Dincolo de loviturile tactice, miza strategică este dacă Iranul va rămâne pilon al unei ordini „multipolare” pro-Rusia/China sau va intra într-o fază de prăbușire/transformare care poate redesena echilibrul în Eurasia, Golful Persic și Mediterana extinsă.

Mizele războiului din Iran în arhitectura conflictului global

SUA și Israel au trecut de la descurajare la o campanie de „decapitare” a leadershipului și degradare masivă a infrastructurii militare și nucleare iraniene, ceea ce a transformat conflictul dintr-un război din umbră într-un război deschis de mare intensitate.

Răspunsul Iranului – atacuri cu rachete și drone asupra unor ținte din regiune și folosirea rețelei de proxy (Hezbollah, miliții irakiene, yemeniți etc.) – a regionalizat conflictul, punând direct în joc securitatea Golfului, a rutelor energetice și stabilitatea statelor vecine.

Prăbușirea regimului sau un război prelungit pot produce un „efect Siria la scară mare”: fragmentare internă, războaie între facțiuni, valuri de refugiați spre Turcia, Golful Persic și Europa, plus un vid de putere exploatat de actori statali și non-statali.

Interesele și obiectivele SUA

SUA urmăresc simultan: neutralizarea capacităților nucleare și balistice iraniene, reducerea drastică a influenței Teheranului în Levant și Golful Persic, securizarea Israelului și menținerea controlului asupra principalelor coridoare energetice maritime (în special Strâmtoarea Ormuz).

Pe termen mediu, Washingtonul vrea să evite ca Iranul să rămână o „platformă strategică” pentru Rusia și China, care să le conecteze infrastructural (INSTC, Belt and Road) și energetic în afara sistemului dominat de Occident.

Pe termen lung, miza este arhitectura ordinii globale: dacă SUA demonstrează că pot câștiga și gestiona un nou război în Orientul Mijlociu fără a abandona Ucraina și Indo-Pacificul, își consolidează credibilitatea de garant de securitate; dacă nu, Rusia și China pot argumenta că ordinea occidentală este suprasolicitată și în declin.

Exemplu de efect colateral strategic: resursele de atenție diplomatică, militare și politice dedicate Iranului reduc marja de manevră a Washingtonului în negocierile privind Ucraina, unde Moscova mizează pe epuizarea Occidentului și pe „oboseala strategică” a SUA.

Interesele Europei

Europa este expusă în primul rând prin energie, migrație și proximitate strategică: orice blocaj prelungit în Strâmtoarea Ormuz sau atacuri asupra infrastructurii din Golf pot genera șocuri de preț și recesiune, iar un Iran destabilizat ar alimenta noi fluxuri de refugiați și rețele de radicalizare.

Statele europene, în ansamblu, rămân aliniate cu SUA și Israel la nivel politic, dar încearcă să limiteze escaladarea, insistând pe încetarea focului, protecția civililor și rolul ONU, tocmai pentru a evita un nou „conflict interminabil” la granițele lor.

Pe termen mediu și lung, Europa vrea: să mențină coeziunea NATO și capacitatea de a susține simultan Ucraina și frontul sudic; să reducă dependența de energia din Golf și fluxurile prin Hormuz, accelerând tranziția energetică și diversificarea aprovizionării; să evite apariția unui nou arc de state eșuate între Mediterana și Marea Caspică.

Interesele Rusiei

Rusia vede Iranul ca pe unul dintre ultimele bastioane împotriva „hegemoniei occidentale” în Eurasia și ca pe un partener-cheie pentru o ordine multipolară, inclusiv prin cooperare militară (dronelor iraniene în Ucraina) și prin coridoarele comerciale Nord–Sud.

Pe termen mediu, Moscova dorește ca regimul iranian să supraviețuiască suficient de puternic pentru a: continua livrările de arme și muniții către Rusia; ține ocupate resursele strategice occidentale în Orientul Mijlociu, reducând astfel intensitatea sprijinului pentru Ucraina.

Pe termen lung, Rusia vizează consolidarea unei axe eurasiatice cu Iran și China, care să îi ofere rute alternative de export (porturi iraniene la Golful Persic, INSTC) și o platformă de proiecție de influență în Levant și Asia de Sud. În același timp, un Iran complet prăbușit ar fi un risc major: fluxuri de refugiați spre Caucaz și Asia Centrală și pierderea unui aliat strategic în fața Occidentului.

Interesele Chinei

China are un interes fundamental în stabilitatea Iranului pentru securitatea energetică: o parte semnificativă a importurilor sale de petrol vine din Iran, adesea la preț redus, prin mecanisme care ocolesc sistemul financiar occidental.

Beijingul a integrat Iranul în arhitectura Belt and Road și în acorduri strategice de lungă durată, fiind interesat de coridoare terestre și maritime care să reducă dependența de rutele controlate de SUA.

Pe termen mediu, China urmărește să: evite un colaps al Iranului care ar destabiliza Golful și ar ridica prețurile energiei; se prezinte ca mediator „responsabil” capabil să discute cu toate părțile (Iran, monarhii din Golf, Israel), consolidându-și imaginea globală.

Pe termen lung, Beijingul vrea un Orient Mijlociu suficient de stabil pentru comerț și investiții, dar suficient de fragmentat geopolitic încât să reducă dependența regimurilor locale de Washington și să le crească deschiderea către capitalul și tehnologia chineză.

Interesele statelor din Orientul Mijlociu

Monarhiile din Golf (Arabia Saudită, EAU, Qatar etc.) se află într-o poziție ambivalentă: se tem de Iran și de rețeaua sa de proxy, dar se tem la fel de mult de un colaps haotic al republicii islamice care ar arunca regiunea într-un conflict generalizat, cu bombardarea infrastructurii energetice și fluxuri masive de refugiați.

După valul de atacuri iraniene asupra unor ținte din Golf, aceste state trebuie să aleagă între neutralitate și implicare mai activă alături de SUA/Israel, cu riscul de a deveni oficial „parte beligerantă” și ținte legitime pentru Teheran.

Israel urmărește să profite de moment pentru a degrada semnificativ capacitățile militare și nucleare ale Iranului și pentru a slăbi rețeaua de proxy (în special Hezbollah), considerând că un Iran puternic și nuclear ar schimba ireversibil balanța de putere regională.

Turcia privește conflictul prin prisma securității interne și a rolului de putere regională: se teme de un val de refugiați iranieni și de un vid de putere la granița sa, iar surse indică deja planuri de zone-tampon și campuri de refugiați la frontieră. În același timp, Ankara vrea să-și maximizeze rolul de mediator și hub energetic între Est și Vest.

Unde se află România și ce interese are

România, ca stat UE și membru NATO, s-a aliniat poziției occidentale: sprijin politic pentru SUA și Israel, apeluri la de-escaladare și protecția civililor, plus susținerea dreptului poporului iranian de a-și decide viitorul.

Interesele principale ale României sunt:

securitatea energetică și economică: evitarea unui șoc major al prețurilor la energie care ar lovi o economie deja afectată de războiul din Ucraina și de inflație;

securitatea regională: prevenirea unui val suplimentar de instabilitate care, combinat cu conflictul ruso-ucrainean, ar putea tensiona flancul estic al NATO și Marea Neagră;

menținerea solidarității euro-atlantice și maximizarea rolului României ca „platformă logistică” și de securitate pentru operațiuni NATO și pentru reconstrucția Ucrainei.

Pe termen mediu, Bucureștiul urmărește să își întărească profilul de aliat loial al SUA, capabil să contribuie la operațiuni și securitate în vecinătatea extinsă, și să valorifice poziția geografică pentru fluxuri logistice alternative în cazul unor perturbări prelungite în Orientul Mijlociu (coridoare via Marea Neagră și Balcani).

Scenarii previzibile de evoluție și finalizare

Armistițiu impus și „izolarea” conflictului

Sub presiunea costurilor economice și a riscurilor de escaladare, marile puteri (SUA, UE, China, Rusia) converg spre un armistițiu negociat, cu garanții de securitate pentru Israel, limitări stricte asupra programului nuclear iranian și un regim de sancțiuni calibrat, dar fără schimbare imediată de regim.

Ar rezulta un Iran slăbit militar și economic, cu influență regională redusă, dar încă funcțional, și cu o ordine regională fragilă, bazată pe echilibre de forță și pe prezență militară occidentală întărită în Golf.

Război prelungit cu fragmentare internă în Iran

Loviturile repetate și luptele interne pentru succesiune după moartea lui Khamenei conduc la fragmentarea centrelor de putere, la apariția unor enclave etnice/politice (kurde, baluche, etc.) și la un conflict intern de tip „Siria plus”.

Regiunea ar fi inundată de refugiați, rețele de contrabandă și grupări armate, iar marile puteri ar opera prin proxy pentru a controla porțiuni din teritoriu sau coridoare strategice; Golful ar rămâne într-o stare de semi-război, cu risc constant de atac asupra infrastructurii energetice.

Schimbare de regim controlată sau tranzitie negociată

Sub presiunea combinată a sancțiunilor, loviturilor militare și protestelor interne, o parte a elitei iraniene poate accepta o tranziție negociată – fie prin apariția unui nou leadership mai pragmatic, fie prin reforme constituționale sub mediere internațională.

În acest scenariu, Iranul ar putea rămâne o republică islamică, dar cu o politică externă mai puțin agresivă, deschizând calea unei reintegrări graduale în sistemul economic global, cu investiții masive promise de Europa și Asia în schimbul renunțării la ambițiile nucleare militare.

Escaladare regională majoră

Dacă Iranul decide să „tragă regiunea după el” – prin blocarea prelungită a Strâmtorii Ormuz, lovituri masive asupra infrastructurii energetice din Golf și activarea maximă a proxy-ilor împotriva Israelului și a bazelor americane – conflictul ar putea degenera într-un război regional cu implicarea directă a mai multor state arabe.

Acest scenariu ar declanșa un șoc energetic global, ar împinge Europa în recesiune și ar forța SUA să aleagă între resursele dedicate Iranului, Ucrainei și descurajării Chinei în Indo-Pacific, cu consecințe directe asupra credibilității sale globale.

România are cel mai mult de câștigat dintr-un scenariu de izolare relativ controlată a conflictului și cel mai mult de pierdut dintr-o escaladare regională majoră, care ar amplifica simultan crizele energetică, de securitate și de migrație în vecinătatea sa directă.

Analiză realizată cu sprijinul Perplexity