SPECIAL Informat.ro / Arsenalul iranian de rachete: ce arme folosește Teheranul împotriva Israelului și bazelor americane din Golf și ce presiune pune asupra regiunii

Iranul a răspuns loviturilor americane și israeliene, de la începutul conflictului din 28 februarie, cu o combinație de rachete balistice cu rază medie, rachete hipersonice și drone de atac, îndreptate atât împotriva Israelului, cât și împotriva bazelor SUA din statele din Golf. Presiunea este foarte mare și tinde să crească, pentru că arsenalul de rachete îi oferă Iranului o pârghie militară reală exact în momentul în care puterea trece la Mojtaba Khamenei, perceput ca apropiat de Gardienii Revoluției și de linia dură.

Barajele de rachete și drone pun presiune pe Israel, care se face nevoit să consume intens interceptori, și prin nevoia de a menține armata în stare de alertă prelungită. Pe de altă parte, presiunea este mare și pe SUA, care văd că rachetele iraniene pot lovi mai multe baze simultan din Bahrain, Qatar, Kuweit, Arabia Saudită și Iordania, ceea ce înseamnă riscuri pentru mii de militari și pentru credibilitatea umbrelei de securitate americane. Politic, fiecare val de rachete pune administrația Trump să aleagă între escaladare (cu riscul unui război mare) și acceptarea tacită a unui Iran care poate lovi baze americane, ceea ce este greu de explicat publicului și Congresului.

Arsenalul folosit de Iran de la 28 februarie

Primele salve iraniene au venit imediat după loviturile aeriene americane și israeliene din 28 februarie, care au vizat infrastructura militară și nucleară a Teheranului. În replică, Iran a lansat rachete și drone asupra unor ținte militare din Israel și asupra cel puțin 14 baze și instalații americane din Bahrain, Qatar, Kuweit, Arabia Saudită, EAU, Iordania și Irak.

Analize militare independente și relatări media arată că, în aceste valuri, Iran s a bazat în principal pe rachete balistice cu rază medie din familiile Qadr (Ghadr), Emad, Khorramshahr (inclusiv varianta modernizată Kheibar/Khorramshahr 4) și Kheibar Shekan, la care se adaugă utilizarea, în anumite episoade, a rachetelor hipersonice Fattah. Aceste sisteme sunt parte din arsenalul strategic pe care Teheranul l a construit tocmai pentru scenariul unui conflict direct cu Israelul și cu forțele americane din regiune, toate încadrându se în intervalul de rază 1.400–2.000 km.

Qadr (Ghadr): Arsenalul „clasic”

Rachetele Qadr, derivate din familia Shahab 3, sunt considerate una dintre principalele arme balistice cu rază medie ale Iranului. Ele au fost dezvoltate pentru a lovi ținte la distanțe de aproximativ 1.600–2.000 km, ceea ce acoperă integral teritoriul Israelului și o mare parte din bazele americane din Golf, pornind de pe teritoriul iranian.

Qadr este o rachetă balistică clasică: urcă pe o traiectorie în arc și revine în atmosferă cu o viteză de câteva ori mai mare decât viteza sunetului. Ogiva este convențională și grea, de ordinul sutelor de kilograme de exploziv, suficientă pentru a produce pagube serioase asupra unei baze aeriene, a unei instalații radar sau a unei infrastructuri energetice. Analizele privind primele zile ale conflictului indică faptul că Qadr a fost folosită atât împotriva unor zone din centrul și sudul Israelului, cât și împotriva unor baze americane din Golf, ca parte din baraje mixte cu alte rachete și drone.

Emad: versiunea mai precisă pentru ținte critice

Emad este, în esență, o versiune modernizată a Shahab 3, cu accent pe precizie mai bună. Raza de acțiune este în jurul a 1.700 km, ceea ce o plasează tot în categoria rachetelor balistice cu rază medie, proiectate să lovească ținte regionale, în special Israelul și bazele americane din Golf.

Diferența principală față de Qadr este sistemul de ghidaj terminal: Emad are o secțiune de vârf manevrabilă, care îi permite să corecteze traiectoria în faza finală, crescând șansa de a lovi exact clădirea sau infrastructura vizată. Ogiva rămâne convențională, tot de sute de kilograme, dar precizia sporită o transformă într un instrument util împotriva unor ținte punctuale: centre de comandă, depozite, noduri de comunicații. Rapoarte de analiză și de presă menționează Emad printre rachetele folosite de Iran în valurile inițiale împotriva zonei Tel Aviv și asupra unor infrastructuri militare americane din regiune.

Kheibar Shekan: racheta de nouă generație cu combustibil solid

Kheibar Shekan reprezintă o generație mai nouă de rachete balistice iraniene, alimentate cu combustibil solid, ceea ce le permite să fie stocate încărcate și să fie lansate mai rapid, de pe lansatoare mobile. Raza declarată este de aproximativ 1.400–1.500 km, suficient pentru a acoperi întreg Israelul și o parte importantă a bazelor americane din Golf.

Profilul de zbor rămâne balistic, dar Iran afirmă că racheta poate manevra în faza finală, ceea ce îngreunează interceptarea de către sistemele antirachetă. Ogiva este descrisă ca fiind grea, de 700–1.000 kg, iar în comunicarea internă racheta este încadrată în „noua generație” de arme, inclusiv cu opțiuni pentru ogive fragmentare sau multiple. Televiziunea de stat iraniană, citată în analizele agregate, menționează Kheibar Shekan printre rachetele folosite în valurile recente de atac împotriva Israelului și asupra bazei aeriene Al Azraq din Iordania, unde se află trupe și echipamente americane.

Khorramshahr 4 / Kheibar: „pumnul greu” al Iranului

Rachetele din familia Khorramshahr reprezintă segmentul „heavy” al arsenalului iranian, iar varianta modernizată Khorramshahr 4, promovată și sub denumirea de Kheibar, este descrisă în presa de specialitate ca una dintre cele mai avansate rachete balistice iraniene folosite în acest conflict. Raza declarată este de până la aproximativ 2.000 km, iar ogiva poate atinge circa 1,5–2 tone, mult peste ogivele rachetelor Qadr sau Emad.

Această combinație de rază lungă și ogivă foarte grea permite lovirea unor ținte strategice – baze aeriene majore, infrastructură guvernamentală, terminale energetice – de la distanțe mari. Rapoarte militare și media internaționale indică faptul că Khorramshahr 4/Kheibar a fost folosită în atacurile asupra unor zone din centrul Israelului, inclusiv în proximitatea Tel Aviv și a aeroportului Ben Gurion, precum și împotriva unor mari facilități militare americane din Golf. Unele analize menționează și posibilitatea unor ogive cu submuniții (cluster), capabile să acopere suprafețe mai mari, însă acest detaliu nu este confirmat explicit de surse neutre oficiale.

Fattah: vârful de tehnologie hipersonică

Rachetele Fattah aparțin unei categorii diferite: sunt descrise drept rachete balistice cu vehicul planor hipersonic, adică după lansare, un corp de vârf poate plana și manevra în atmosferă la viteze foarte mari. Raza declarată pentru Fattah 1 este în jur de 1.400 km, iar pentru Fattah 2 aproximativ 1.500 km, acoperind, din nou, Israelul și principalele baze americane din Golf.

Viteza, potrivit estimărilor publice, ar depăși de mai mult de zece ori viteza sunetului, iar capacitatea de manevră face interceptarea mult mai dificilă pentru sistemele actuale de apărare antirachetă. Ogiva este convențională și este gândită pentru lovituri asupra unor ținte critice: centre de comandă, baze aeriene, infrastructură energetică. Analize de securitate menționează că Fattah ar fi fost folosită pentru prima dată în luptă în valurile de la începutul lunii martie, atât împotriva unor ținte din zona Tel Aviv, cât și împotriva unor obiective militare americane din Golf, deși detaliile exacte rămân parțial neclarificate la nivel public.

Ce ținte au fost lovite până acum

În Israel, primele rachete au vizat regiunea metropolitană a Tel Avivului, sudul țării și zone cu infrastructură militară și aeroportuară, inclusiv în apropierea aeroportului Ben Gurion. Rachetele Qadr și Emad au fost folosite în valurile inițiale, fiind urmate de rachete mai noi, precum Kheibar Shekan și Khorramshahr 4/Kheibar, îndreptate spre obiective considerate mai sensibile.

În paralel, Iran a lansat rachete și drone asupra bazelor americane din Bahrain, Qatar, Kuweit, Arabia Saudită, EAU, Iordania și Irak. Analizele arată că rachetele Qadr și Emad au acoperit distanțele mari, iar Kheibar Shekan și Khorramshahr 4/Kheibar au fost folosite acolo unde țintele se aflau clar în raza de 1.400–2.000 km și unde ogivele grele puteau produce pagube semnificative infrastructurii militare. O mare parte a rachetelor și dronelor a fost interceptată, dar au existat și lovituri reușite, care au provocat daune unor instalații militare și de comunicații.

Presiunea asupra statelor din Golf

Pentru statele din Golf, aceste atacuri au adus conflictul direct pe teritoriul lor. Rachetele și dronele care au vizat sau lovit aeroporturi, porturi, baze aeriene și instalații energetice au afectat sentimentul de siguranță internă și au pus sub semnul întrebării imaginea acestor state ca zone stabile, cruciale pentru transportul global de energie și pentru aviația civilă.

În plan politic, monarhiile din Golf se confruntă cu o alegere dificilă: pe de o parte, depind de protecția SUA și au relații tot mai deschise cu Israelul; pe de altă parte, relațiile cu Iranul și riscul de escaladare pe propriul teritoriu le fac prudente. Analize de think tank arată că spațiul pentru neutralitate reală s a redus, iar loviturile iraniene cresc presiunea de a se alinia mai ferm cu Washingtonul și de a accelera cooperarea regională în domeniul apărării aeriene și antirachetă.

Efectele economice sunt, de asemenea, semnificative: riscul la adresa terminalelor LNG, a instalațiilor petroliere și a rutelor maritime crește primele de risc, costurile de asigurare și volatilitatea prețurilor la energie. Pentru economiile din Golf, care și au construit imaginea pe stabilitate și deschidere, această vulnerabilitate expusă public le obligă să investească mai mult în apărare și în diversificare economică.

Presiunea asupra SUA

Pentru Statele Unite, atacurile asupra bazelor din Golf reprezintă un test direct al credibilității angajamentului de securitate în Orientul Mijlociu. Rachetele iraniene arată că, în pofida deceniilor de prezență militară și a sistemelor avansate de apărare, facilități cheie din Bahrain, Qatar, Kuweit, Arabia Saudită și Iordania rămân vulnerabile.

Acest lucru obligă Washingtonul să trimită întăriri – sisteme suplimentare de apărare antirachetă, nave, avioane – și să își reanalizeze dispunerea forțelor în regiune. În același timp, există o presiune de cost: Iran folosește rachete și drone relativ ieftine, în timp ce SUA și aliații trebuie să răspundă cu interceptori mult mai scumpi și cu o prezență militară mai amplă. În plan politic intern, conducerea americană trebuie să explice de ce merită asumate aceste costuri și riscuri pentru a apăra baze aflate la mii de kilometri depărtare.

Presiunea asupra Israelului

Israelul se confruntă cu o dublă presiune: militară și psihologică. Din punct de vedere militar, barajele cu sute de rachete și drone urmăresc să supraîncarce sistemele Iron Dome, David’s Sling și Arrow, forțând consumul rapid de interceptori și testând punctele slabe ale rețelei de apărare. Chiar dacă rata de interceptare rămâne ridicată, fiecare val reușit de lansări transmite mesajul că niciun sistem nu este infailibil, mai ales când este atacat în masă.

Raza de 1.400–2.000 km a rachetelor Kheibar Shekan și Khorramshahr 4/Kheibar arată că întreg teritoriul Israelului se află în bătaia arsenalului iranian. Asta înseamnă că nu doar zonele de frontieră, ci și centrul politic, economic și militar – Tel Aviv, Haifa, marile baze aeriene și infrastructura strategică – pot fi țintite în mod direct. În plan politic, această realitate consolidează argumentele pentru menținerea sau chiar intensificarea operațiunilor împotriva infrastructurii de rachete iraniene și pentru o cooperare strânsă cu SUA și cu statele din Golf în domeniul apărării aeriene integrate.

Ce schimbă acest arsenal în ecuația regională

Combinația de rachete balistice „clasice” (Qadr, Emad), rachete de nouă generație (Kheibar Shekan, Khorramshahr 4/Kheibar) și rachete hipersonice (Fattah) arată că Iran nu mai mizează doar pe număr, ci și pe calitate și diversificare a vectorilor de lovire. Aceasta pune presiune pe adversari să își adapteze rapid apărarea, să investească în sisteme noi și să gândescă răspunsuri politice care să combine descurajarea cu controlul escaladării.

Pentru statele din Golf, aceste atacuri sunt un semnal că securitatea lor nu mai poate fi tratată ca un subiect secundar; pentru SUA, că prezența militară în regiune rămâne expusă; pentru Israel, că întreg teritoriul său este în raza unui arsenal din ce în ce mai sofisticat. În acest context, rachetele folosite de Iran sunt simultan arme de război și instrumente de negociere, cu fiecare lansare recalibrând raportul de forțe și spațiul de manevră al tuturor actorilor implicați.

Cum schimbă Mojtaba Khamenei ecuația

Analizele occidentale îl descriu pe Mojtaba Khamenei, oficial numit nou lider suprem al Iranului, ca fiind strâns legat de IRGC și familiar cu coordonarea operațiunilor de securitate și militare, deci mai înclinat să folosească instrumentele dure ale statului (rachete, proxy) pentru a demonstra forță și a compensa criza de legitimitate internă.

Transferul de putere tată–fiu, într un sistem care se pretinde anti dinastic, riscă să provoace contestare internă; în astfel de momente, conducerea are un stimulent puternic să arate că nu cedează în fața SUA și Israel, ci rezistă și lovește înapoi.

În termeni simpli: rachetele îi dau lui Mojtaba Khamenei un instrument rapid de a arăta că „regimul nu s a prăbușit” după moartea tatălui, iar asta crește presiunea pe SUA și Israel să decidă cât de departe merg ca să limiteze această capacitate fără să declanșeze un război și mai mare.

****Sinteză realizată cu ajutorul unui flux de monitorizare de date asigurat de platforma de monitorizare media NewsVibe Romania. Analiza, datele și imaginile prezentate au fost îmbunătățite cu ajutorul unor instrumente de Machine Learning și Artificial Intelligence

Citește și: Ce ar însemna numirea oficială a lui Mojtaba Khamenei ca lider suprem